Ais și Ilika

Ais era obosit. Avusese o zi lungă, începută cum se putea mai rău cu şedinţa lunară de repartizare. Ca de fiecare dată primise acelaşi colţ de lume, plin de tristeţe şi praf, de unde nu se zărea nici mare nici munte şi unde toţi oamenii erau obosiţi şi nervoşi. Era o întreagă aventură să-i înţelegi pe toţi, să-i urmăreşti zi de zi şi să le rezolvi problemele. Nu erau nicicum mulţumiţi şi uitau instantaneu că au fost ajutaţi.

Avea câteva cazuri rămase de luna trecută şi azi le urmărise îndeaproape, strecurându-le mici bucurii în cale, dar oamenii refuzaseră să se trezească din amorţeala obişnuită. Erau extrem de îndărădnici, n-ar fi recunoscut o bucurie nici dacă le-o plezneai peste ochi. Ba mai mult, unul dintre ei începuse să se gândească la sinucidere.

Uşa se închise în urma lui şi o mână răcoroasă îi aranjă o şuviţă rebelă.
 - Ai venit, îngerul meu.
Ais zâmbi şi-şi întinse aripile să se dezmorţească. Ilika îi suflă în ceafă râzând şi toate necazurile lui dispărură. O cuprinse în braţe şi o sărută.
 - Cum le ştii tu pe toate!
 - Păi oricine ar observa cât eşti de pleoştit. Iar ai ieşit prost la repartiţie?
 - Mda, acelaşi loc, aceiaşi oameni. Tu?
 - Eu am o grădiniţă nouă. Tare simpatici puştii ăştia, mă fac să râd toată ziua.
 - E posibil să am un sinucigaş.
 - Doamne.. poţi să-l ajuţi?
 - Nu ştiu, insistă cam mult. Mi-e teamă să nu-l pierd.
 - Ai grijă, se încruntă Ilika. Ce putem face?
 - Încă nu ştiu.

Mâncară împreună pe o felie de nor, privind apusul şi povestindu-şi activităţile de peste zi. Se sfătuiau în privinţa cazurilor mai mereu, dar o sinucidere era ceva foarte grav şi nici unul nu ştia cum s-o rezolve.

Ais se întoarse abătut toată săptămâna. Ajunsese să-i neglijeze pe alţii ca să se poată ocupa mai mult de cel cu gânduri de sinucidere şi problemele se amplificaseră. Risca să scape de sub control toată zona. Reacţiona speriat când omul se apuca să-şi scrie biletul de adio şi genera conflicte între ceilalţi. Singura lui mângâiere era faptul că reuşise să-l împiedice timp de o săptămână să scrie nenorocitul ăla de bilet.
- Nu mai ştiu ce să fac, îi zicea el Ilikăi. Poate chiar trebuie să se întâmple.
- Nu, nu vorbi prostii. O să fie bine, îl minţea Ilika la fel de preocupată ca şi el.

În a treia săptămână Ais era la un pas de haos. Primise mustrări, dar nu avea inima să-l lase pe om singur şi să se întoarcă la ceilalţi. Ilika îşi luă liber de la grădiniţă şi se apucă să-i mai rezolve din cazuri ca el să poată sta cu cel pierdut. Ais era obosit. Aripile lui se făcuseră gri, ochii nu-i mai străluceau, nu putea să doarmă şi începea să-şi piardă puterile. Îngrijorată, Ilika se hotărî să facă ceva, orice, aşa că se transformă în pasăre şi se apropie de om.
 - De ce faci asta?
Omul se sperie, dar Ilika nu-i dădu pace până când nu-l forţă să răspundă.
- De ce faci asta te-am întrebat. Ştii că soţul meu se străduie de câteva săptămâni să te ajute să depăşeşti momentul ăsta greu şi să redevii un om fericit ? Ştii că şi-a pierdut propria linişte ca să o găsească pe a ta? Crede-mă, îngerii nu-şi pierd uşor liniştea.
- Cine eşti? Ce vrei?, bângui omul speriat.
- Nevasta îngerului tău.
- Ce glumă-i asta?! Încetează!
- Ah, mă enervezi. Copiii de la grădiniţă sunt mai înţelegători ca tine. Vreau doar să uiţi de sinucidere şi de alte prostii. Crezi că poţi să mă ajuţi?
- Lasă-mă, pleacă!

Ilika se dădu bătută şi plecă. Lui Ais nu-i spuse nimic, era prea necăjit ca să-l mai supere şi ea cu încăpăţânarea omului. Íi sufla în ceafă, îi mângâia aripile, dar nimic nu-l mai înveselea. Ais dormea puţin şi agitat, vorbea în somn şi nu-şi mai găsea liniştea nici măcar privind apusul.

În zilele următoare omul încercă de câteva ori să scrie biletul de adio. Nu se ştie de ce nu se pot omorî fără să treacă peste acest pas. Prima dată Ais opri curentul în tot cartierul, a doua oară uscă pasta în toate pixurile din casă. Apoi trimise omului un curier insistent la uşă, sparse o ţeavă la vecinii de deasupra, îi trimise prietenii pe cap, îi strică tastatura. Omul se înfuria şi se văita că doar lui i se întâmplă, că este blestemat. Părea din ce în ce mai hotărât să termine cu lumea aceasta. Ais avea nevoie de timp de gândire şi, mai ales, de timp pentru celelalte probleme ale zonei sale. Constrâns de împrejurări, îl băgă pe om în spital ca să fie supravegheat de alţii şi el să-şi vadă de ale lui. Omul ajunse trist şi revoltat în spital. Nu putea să scrie bilete, nu avea calculatorul cu el, nu era singur deloc. Având atâta timp liber se apucă să-şi aranjeze gândurile, amintirile şi dintr-un colţ ascuns al minţii îi răsună glasul unei femei “Nevasta îngerului tău”. Îl umflă râsul până la lacrimi, ceea ce atrase atenţia asistentelor şi se simţi obligat să le povestească. Femeile se amuzară şi îl felicitară pentru prietenii săi atât de îngrijoraţi pentru el şi atât de plini de umor.

Ais se împăcase deja cu ideea că omul era pierdut. Nu-l mai putea împiedica să facă ce doreşte şi nu mai avea putere să alerge atât pe lângă el. Îl văzu ieşind din spital vesel, luându-şi la revedere de la asistente de parcă fusese în tabără. Îl urmări până acasă şi fu uimit de cantitatea de provizii pe care le cumpără pe drum. Fu şi mai surprins când îl văzu gătind şi mâncând cu poftă. Părea că-şi revenise şi că nu mai avea nici un fel de gând. Seara omul primi musafiri şi povesti tot felul de anecdote şi glume. Ais se pregătea să plece când îl auzi spunând povestea cu nevasta îngerului lui. Oamenii râdeau, dar el ştia că nu fusese o glumă şi se întoarse acasă într-un gând.
 - Ai venit, îngerul meu?
 - Da, răspunse Ais întinzându-şi aripile şi primind binecuvântata suflare pe ceafă.
Apoi o luă în braţe şi o sărută.
- Cum le ştii tu pe toate..

Primul episod din viața lui Ais îl găsiți aici.