O problemă matinală

Am acelaşi drum în fiecare dimineaţă. Aşa se întâmplă când eşti angajat cu program fix şi străbaţi o bună parte din oraş ca să ajungi la servici. Mi-e prea lene să mă trezesc suficient de devreme cât să-mi permit alte trasee, aşa că îl aleg mereu pe cel mai scurt. Drumul meu este blocat în fiecare dimineaţă de aceeaşi problemă, apărută acum câteva luni din cauza unei manifestări excesive a dragostei faţă de animale. Să mă explic..

În faţa intrării prietenoase a metroului, trotuarul este larg şi împărţit în două de un strat îngust de pământ unde a fost odată iarbă, poate şi flori. (strajnic împrejmuit cu un gard de metal care nu apucă să ruginească de cât de des este schimbat). O jumătate din acest trotuar a fost ocupată abuziv de un stol de porumbei (haită, turmă, adunare, grup, familie sau cum s-o numi alăturarea atâtor păsări). Sunt pe puţini 50 de capete şi am impresia că numărul e în creştere. Aţi zice că totul este firesc pentru o capitală europeană cu pretenţii, dar ţin să vă contrazic. Parcurgerea respectivei bucăţi de trotuar şi fericitul acces în staţia de metrou sunt condiţionate de cheful acestor păsări de a te izbi în plin la decolare, de rezistenţa la praf (pentru că respectivele degajă nori întregi de mizerie), de strategia de navigaţie în jurul găinaţului şi de norocul de a fi botezat cu cina porumbeilor. Ba uneori, un om cu milă le hrăneşte cu o pâine întreagă cumpărată special, fapt care le determină să nu se mai deplaseze deloc spre înaltul cerului la apropierea trecătorului, blocând complet accesul. Cred că în curând vor ajunge nişte găini grase, fără posibilitate de zbor (sau pur şi simplu fără chef s-o facă). Nu ştiu dacă respectivul domn le îngraşă cu vreun scop ascuns.

Ei bine, de regulă trecătorii ocolesc cu teamă această porţiune, înghesuindu-se pe bucata rămasă şi uitându-se cu jind la terenul pierdut. Dar nici asta nu le-a mulţumit pe zburătoare. Încet, încet ocupă şi restul trotuarului, avansează până pe treptele intrării la metrou şi mă tem că vor invada tot cartierul. În zonă nu se mai aventurează de mult nici picior de câine sau pisică şi, în curând, nici oamenii nu vor mai îndrăzni (exceptându-i pe cei care plătesc bir din pâinea zilnică). Nu îndemn, Doamne fereşte, la o vânătoare de porumbei pentru a face curat în capitală. Dar nici nu înţeleg de ce ar beneficia de un tratament special (personal prefer pisicile şi sunt convins că aş fi întâmpinat cu proteste dacă aş aduna un grup de 50 de mâţe fericite la gura metroului).