Încotro se varsă timpul?

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

"Fă-ți timp" - Rudyard Kipling

De ce le place oamenilor să numere anii? De ce-și socotesc viața în timp? De ce se grăbesc mereu spre nicăieri, spre mâine? Mă surprind uneori așteptând cu sufletul la gură momente de timp și mă cert pentru că omor multe alte clipe în această așteptare. Am învățat să nu mă mai grăbesc. Lecție dură, urâtă, care lasă semne. Una dintre acele lecții pe care nu le dorești, dar le primești oricum și fără a avea încotro trebuie să le depășești. Unde alergați cu toții? Cine vă așteaptă?

Au trecut 10 ani (20, 30, 40) de când am terminat liceul (facultatea, grădinița, școala primară) și ne reîntâlnim omagial fără a ne fi vorbit în tot acest timp. Ne lăudăm cu soții, cu odrasle, cu mașini, cu case, cu vacanțe, cu planuri. Vizităm școala ca pe un muzeu al tinereții noastre, ne uităm la ziduri ca în niște imense oglinzi în care ne vedem ridurile, firele albe, visele prăbușite, rănile de pe inimă și ficatul mărit. Ne uităm la colegi ca la fotografii, întrezărind prelucrările modeste, straturile de pudră și freza aranjată cu prea multă grijă. Nu credem nimic din ce ni se spune și mințim cu amândouă mâinile. Suntem umbrele celor ce-am fost, fie că viața ne-a urmat planul, fie că ne-a rostogolit pe pante abrupte de multe ori. Nu ne cunoaștem și nu avem nici o tragere de inimă s-o facem, jucăm doar rolul bucuriei, al reîntâlnirii, al curiozității, pentru simplul motiv că timpul s-a numărat rotund. Apoi închidem amintirea cu o cheie ruginită și mai numărăm o dată până la 10. Grăbiți, cu respirația întretăiată.

Nu mai număr, nu mai socotesc. Mi se umplu ochii de lacrimi privind o poartă prin care trebuie să ies dintr-o clipă de fericire. A mea. E singurul ei atu. E prezentul viu, cald. Nu poartă un număr strălucitor și nu știe mai nimeni de existența lui. Nu mă laud cu el și nu mă grăbesc spre următorul. Îmi umplu sufletul de prezent, de amintiri, de vise. Unde alergați?!