Despre limite

Sunt momente în care mă întreb până unde pot ajunge, unde îmi voi găsi limitele şi mă voi sprijini de ele ca de un gard înalt peste care nu pot trece. Dincolo de ştiinţele exacte, ne stabilim limite în funcţie de teamă. Da, probabil cel mai mult contează spaima, trupele nesfârşite de furnici interne care-şi declanşează atacul emoţional la auzul gândurilor îndrăzneţe. Sunt sigură că ne subapreciem constant. Ne împiedicăm în propria teamă încă dinainte de a încerca, de a ne socoti şansele corect, de a ne documenta asupra posibilităţilor existente. Ne oprim şi, privind crispat în noapte, ne decidem să nu mai facem nici un pas în plus, iar dacă totuşi îl facem găsim alt întuneric şi avem de luat altă decizie. Încă unul?

Uneori nici măcar nu pornesc la drum, urmărită de gânduri şi spaime închipuite, de sfaturi prudente şi poveşti cu sfârşit tragic. Alteori, îmi muşc buza de jos până la sânge, îmi interzic să plâng şi să mă întorc din drum şi dau înainte ignorând orice pericol. Imaginaţia mă face să mă văd căzând în prăpastie, dar o alung cu sprâncenele strânse şi mâinile încleştate în volan. Nu sunt un om curajos. Deloc. Dar aleg mereu răul mai mic sau mai îndepărtat. Fac la fel şi cu bolovanii de pe drum, deşi nu iau mereu cele mai bune decizii. Îmi depăşesc limitele stabilite cu migală şi etichetate deja frumos, cu litere rotunde, de cei din jur. Îmi zâmbesc înţelegători pentru că ştiu că nu pot trece mai departe şi e şi firesc să n-o fac. Totuşi uneori trec ceea ce mă face să cred că mi-am ales limitele greşit. Dar cum s-o fac mai bine?

Dincolo de dorinţa de a ajunge undeva se află mereu dorinţa de a fi cu cineva sau plăcerea de a face ceva. Am petrecut nopţi de veghe în spital şi am crezut că voi fi urmărită de coşmaruri grele. Nu-mi amintesc nici măcar pe unde se intră, ce culoare aveau pereţii sau cât timp am stat pe acolo. N-am reţinut niciuna din dramele din jurul meu. Nu ştiu cum am reuşit, dar ştiu că limitele mele au trecut dincolo de groaza de spital. Cumva, pentru cineva. Am mers pe drumuri necunoscute, cu urcuş şi pante, la ceas de noapte. N-am nici experienţa necesară, nici maşina potrivită, dar am făcut-o pentru că mi-a plăcut şi fiecare pas mă ducea mai aproape de cineva. Doar atât a contat, plăcerea şi apropierea. Am fost îndrumată de oameni buni, care mi-au ghicit slăbiciunile şi asta mi-a dat curaj. Nu mi-au spus “poţi s-o faci”, ci “te aşteaptă” şi “o să-ţi placă”. A fost de ajuns.

Aş vrea să ştiu o formulă magică de calculat limite: cu cât este egal limită când t tinde la infinit din viaţa mea de x? Cunosc oameni care le calculează experimental încercând şi testând în fiecare zi. Nu am curaj să provoc temerile, doar le ignor când îmi doresc ce este dincolo de ele, ceea ce mă face să nu pot calcula exact. Aşadar, până unde?