Mic îndrumar despre operă

sursa foto: agerpres.ro

Sala mare a operei din Bucureşti mă uimeşte de fiecare dată. Îmi doresc să stau cât mai aproape de tavanul lucrat frumos, de cupolă, de loje. Preţ de câteva minute bune admir arhitectura şi detaliile de design, urmăresc membrii orchestrei, inspectez decorul. Apoi muzica începe şi câteva ore uit de existenţa banală a fiecărei zi, mă scufund în poveste. Poate tocmai de aceea nu-mi place să fiu scoasă din poveste înainte de finalul spectacolului. Aşadar:

1. Opera nu e mall, dacă nu rezistaţi 2-3 ore fără să mâncaţi seminţe ori pufuleţi, fără să staţi pe mess sau să vorbiţi cu vecinul, vă rog alegeţi alt mijloc de distracţie.

2. Opera nu e grădiniţă, dacă nu aveţi cu cine lăsa copilul acasă încercaţi să staţi chiar dumneavoastră cu el. Faptul că se plictiseşte şi începe să urle mai tare decât cei de pe scenă nu face decât să strice cheful tuturor şi chinuie copilul inutil.

3. Opera este, încă, un loc unde oamenii vin îmbrăcaţi frumos şi parfumaţi adecvat. Respectaţi-o măcar pe ultima şi nu mâncaţi usturoi înainte.

4. Dacă vreţi ca spectacolul să fie apreciat de public, vă rog nu-l transformaţi într-un film sexos de Hollywood sau într-o trilogie cu vampiri. Aveţi încredere că unele lucruri nu se demodează niciodată.

5. Mi se pare inutil să vă spun eu, având în vedere că se anunţă cât de tare la începutul spectacolului, dar pentru cei care nu aud: vă rog, închideţi telefoanele mobile!

6. Opera nu e teatru, aşa că nu izbucniţi zgomotos în râs în mijlocul ariei pentru că soliştii nu vor fi impresionaţi de atitudinea dumneavoastră. Nici cei din jur..

7. Ştiu, e rău să fi răcit, să-ţi curgă nasul tot timpul, să te buşească tusea când ţi-e lumea mai dragă. Şi sigur, biletele au fost luate din timp şi nu vreţi să pierdeţi spectacolul. Dar curăţaţi-vă căile respiratorii cât de bine înainte şi cât de silenţios în timpul spectacolelor. Nu strică să aveţi la îndemână şerveţele sau batiste, ca să nu fie nevoie să scotociţi după ele printre chei, pungi şi alte cele.

8. Ar mai fi de dorit să vă aşezaţi pe locurile pe care le-aţi cumpărat, nu pe primele libere găsite.

Liber la sărbătoare și chef

Urmează trei zile de sărbătoare. Religioasă, națională, nu mai contează, sunt trei zile libere și asta merită sărbătorit. Hotelurile sunt pregătite, vremea se anunță frumoasă, ce vă puteți dori mai mult? Ba chiar sunt șanse să mâncați și să beți gratis, pentru că suntem în campanie electorală și se practică. Deci, sunt gata bagajele? Încotro vă îndreptați? Fie că fugiți la munte, fie că vă adăpostiți la țară sau vă adunați în centrul orașului la manifestările organizate acolo, ar trebui să aveți parte numai de surprize plăcute. Dar ce ne facem dacă și capra vecinului își dorește aceleași surprize? Cum împărțim DN1 între nebuni și mișei? Cum administrăm spațiul aerian pentru fumul de la grătarul fiecăruia? Cum reușim să încăpem în telecabina de la Bușteni și cine numără câte pahare de țuică sau vin fiert a băut fiecare?

Știu, urmează zile de sărbătoare și nu vreți să vă chinuiți cu astfel de întrebări. Nu vă pasă cine dă țuica atâta vreme cât e gratis, nici câți mor în accidente de circulație dacă nu vă întârzie pe drumul spre petrecere. Aveți tot dreptul să fiți nemulțumiți de blocajele din trafic și de cozile de la obiectivele turistice (sau de la grătarele din parcuri). E firesc să vă plângeți că nu găsiți loc de parcare, să vă pierdeți copiii în mulțime și să lăsați tot ce vă prisosește în urmă. Doar n-o să cărați gunoaiele cu mașina acasă. Vă înțeleg perfect când ascultați manele la maxim, doar e muzică românească autentică și e păcat să nu audă și vecinii. Nu vă temeți, vă înțeleg foarte bine. Tot românul petrece și se plânge la unison.

Protest

Azi dimineață în timp ce-mi pregăteam pachetul pentru servici, sorbind câte o gură de cafea și ascultând printre picături la radio, mi-a venit chef să protestez. Adică de ce eu să mă scol la 6:30, să mă ambalez în grabă și să mă strecor prin două metrouri spre servici? Alții se duc în piața Universității și protestează, se bat cu jandarmii, distrug semne de circulație, pavaj, vitrine. Eu de ce n-aș da foc la coșuri de gunoi (că tot n-am făcut-o niciodată) în loc să mă veștejesc la un birou? Din salariul meu (și al altora ca mine) mâine se vor plăti reparațiile necesare. Din asigurările de sănătate vor fi plătiți doctorii și medicamentele pentru cei care s-au rănit aruncându-și cu pietre în cap. Din impozitele pe care mă grăbesc să le plătesc până la sfârșit de martie se vor plăti coșuri de gunoi, semafoare și bănci.

Și pentru ce atâta muncă? Pentru ce atâta școală dacă mi-e teamă să mă duc la cursuri pentru că se anunță o nouă repriză și astăzi la 7. Pentru ce atâta chin când oricum nu știu cum să fac să-mi iau soția de la servici (din păcate lucrează în centru). Galeriile și-au dat întâlnire, doar și ei sunt oameni. Nu lipsesc nici revoluționarii, militarii în rezervă, poate niște studenți și mulți oameni de bine. Toți au ceva nemulțumiri de anunțat public, doar eu mă grăbesc spre un servici unde nu pot să protestez (decât o dată și cu două săptămâni preaviz). Nu pot cere salariu mai mare (că râde patronul, nu de alta), nu pot să cer schimbarea șefilor pe care oricum nu i-am ales eu și nici nu pot să reproșez că pe vremea fostului servici am dus-o mai bine. Pot doar să muncesc și să tac pentru că alții protestează pentru mine. Mi se cere doar să ștampilez cuminte buletinul potrivit, pentru că ei au ieșit în stradă pentru mine. Nu pare complicat, nu? Singura mea problemă este că mi-e teamă să mă duc la cursuri diseară și nu știu cum să ajung să-mi iau soția de la servici (v-am zis doar că lucrează în centru). Fără să vreau îmi răsare așa un gând de protest, cum că aș merita și eu ceva liniște. Nu credeți?

Despre mobilizare și subiect

'Murim, luptăm, Smurdul apărăm!'

Așa a început azi buletinul de știri de la ora 7:00. A continuat cu declarațiile unor cetățeni care intenționau să iasă în stradă ca să protesteze împotriva desființării Smurd-ului și să-l apere pe Raed Arafat. Ziceai că s-a dezlănțuit revoluția. Nu prea sunt eu la curent cu știrile, dar fără să vreau rețelele de socializare m-au înștiințat că se pregătește ceva și că Raed Arafat este cumva atacat sau cel puțin trebuie susținut. Nu știu despre ce e vorba, așa că nu am dat atenție. Oricum prin rețelele astea bântuie tot felul de agitatori, revoltați și dubioși. Este un mijloc atât de ușor de creat panică, încât mă sperie și mă face mai circumspectă decât ar fi cazul.

Dar să revin. Buletinele de știri au continuat astăzi să difuzeze declarațiile celor care se pregăteau să iasă în stradă. Blogurile plâng de dorul oamenilor adevărați, de nepriceperea autorităților și de jalea țării. Cei care îl susțineau pe Raed Arafat pe Facebook vroiau să fie stinsă lumina la o oră anume. Un pic surprinzător faptul că grupul de susținători era inițiat de Antena 3. Zic bine, bine, dar ce i s-a făcut omului de e așa prăpăd? Am auzit de Raed Arafat și știu că este unul dintre cei puțini care reușesc să facă un lucru notabil în scurta viață pe care o avem la dispoziție. Am aflat că a demisionat din funcția de secretar de stat pentru că nu a fost de acord cu noua lege a sănătății. Poate o avea dreptate, nu știu, n-am citit legea. Și atât. Nu-l fugărea nimeni, nu-l oropsea nimeni, ba mai mult, nu era pe nicăieri vorba de Smurd!

Printre cei care ocoleau traseul tramvaiului 41 de frica înțepătorului otrăvit (deloc original sau moda revine. Acum vreo 10 ani se vorbea exact de același comportament periculos cu ace infectate cu sida sau altă boală incurabilă, dar prin discotecile bucureștene), cuvintele înțelepte ale lui John Lennon, campaniile pentru Roșia Montană și câinii vagabonzi, scandalul iscat de noua lege a sănătății a trecut ca o stea căzătoare absorbind privirile tuturor. Avem nevoie chiar așa de mult să ne identificăm cu o cauză încât nu ne mai obosim să citim detaliile? Sau ne-am apropiat prea mult de alegeri ca să ne mai putem permite să ne încredem în sursele de informare?

Goana după senzațional ne sleiește de puteri în fiecare zi. Privesc siderată coada care se formează în fiecare dimineață în fața coșului cu ziare gratuite de la metrou. Oamenii se opresc din drum, uită de graba care i-a făcut să lovească până atunci vreo alți cinci, ca să culeagă prețiosul ziar plin cu zvoruri, bârfe și presupuneri. Absorbim fără filtru tot ce ne este spus și ne ambalăm imediat ce ni se pare că se ia cineva de ai noștrii. Totul este să fii contra, fie că știi de ce, fie că doar așa e cool.

De sute de ani 'murim, luptăm, ne zbatem, apărăm!' Dar cred că adevărata noastră problemă nu este capacitatea de mobilizare, ci conștientizarea scopului pentru care ar trebui să ne mobilizăm.

Culmea consumului

Dacă încă mai credeți că a lăsa caloriferul pornit și a deschide geamul este o manevră răuvoitoare împotriva naturii, iaca am aflat ceva mai bun. Se dă o clădire de birouri, cu 5 etaje, în vestita zonă industrială Pipera. Termopane din cap până în picioare, mochetă de la est la vest, instalație de climatizare (aproape bizonică). Toți locuitorii trăiesc liniștiți în tricou, deși afară sunt -11 grade Celsius. Ba chiar sunt rumeni în obraji și puțin transpirați. Căldura duduie, la propriu.

Instalația de climatizare nu se poate închide. Dânsa știe să facă iarna cald și vara rece. Nimeni nu i se poate împotrivi. Dacă totuși se semnalează o căldură excesivă și un protest al angajaților în acest sens, instalației i se administrează o doză triplă de putere. Cu alte cuvinte, dacă vreți mai puțină căldură, instalația va lucra/consuma de 3 ori mai mult. Explicație: dacă se oprește instalația se înfundă. Dacă merge încet încălzește mai tare, dacă merge mai repede (adică vântură aerul mai puternic) încălzește mai puțin. Exact ca la foen, dacă doriți să nu vă ardeți părul, dați strașnic din mână.

La fel cum în Ora pământului, clădirile de birouri luminau mai tare ca pistele de aterizare ale avioanelor, tot așa instalația miraculoasă încălzește cu sfințenie o clădire întreagă chiar dacă nu lucrează nimeni în ea. Există explicații, soluții, resemnări, dar nu există nici un pic de respect pentru cea care ne susține și ne ridică pe culmile progresului tehnologic: natura.

Despre curiozitate

sursa foto

Mă gândisem să vă povestesc astăzi despre ultima lectură, o carte de altfel extrem de interesantă şi sensibilă, dar întâmplarea a adus cu totul alt subiect: curiozitatea.

Românul s-a născut poet, dar mai ales curios. De când mă ştiu, priviri curioase m-au urmărit şi m-au convins să părăsesc curtea şcolii în pas vioi, să intru în şcoală contorsionat ca să nu se observe că nu port matricola, să îmi aşez hainele violent deşi nu era nimic în neregulă cu ele. Am primit vizită la domiciliu din partea învăţătoarei, pentru a vedea dacă e curat în casă, am fost întrebat frecvent ce am la pachet, de unde îmi cumpăr haine, câţi prieteni am şi câţi bani cheltui, ce fac părinţii şi unde plecăm în vacanţă. Ba chiar deunăzi, administratora blocului m-a întrebat dacă tata mai stă acasă cu noi. Nu pot uita de veşnicele întrebări despre membrii familiei, statului lor social, numărul de plozi, gândurile despre numărul de plozi, boli, decese, data unor evenimente pe care nu le am în plan, salariu, servici, colegi de servici şi multe altele specifice vecinilor de bloc.

Tehnologiile moderne au adus noi metode a satisface curiozitatea. Ce poate fi mai frumos decât să te uiţi în monitoarele colegilor? În materie de privat, la început a fost e-mail, apoi chat, apoi reţea de socializare (eu i-aş zice clinică de curiozitate avansată). Aici îţi poţi satisface (all-inclusive) toate poftele despre toţi oamenii care nu vor să aibă de-a face cu tine. Tot ce trebuie să-i convingi este să te accepte în cercul încrederii lor. Atunci totul este pierdut: fotografii, însemnări zilnice, date personale, aniversări, relaţii, totul se transformă într-un carusel al curiozităţii care se propagă şi se dezvoltă ca un bulgăre de zăpadă. Dacă refuzi colaborarea, priviri în cel mai bun caz curioase, te ţintuiesc de pretutindeni. A fi sălbatic în zilele noastre nu mai înseamnă să locuieşti în pădure cu animalele, ci să n-ai cont sau (şi mai rău) să nu foloseşti contul de socializare. În primul caz eşti doar prost, în al doilea eşti recalcitrant.

Curiozitatea online a atins cote maxime (sper eu care tot aştept să scadă). Totul se află de pe Google, Facebook Twitter. Nu te întreabă nimeni ce mai faci, cum îţi merge la şcoală, dacă ştii să joci tenis sau citeşti Kundera. Important este: “Ai cont?” De aici se descurcă şi fără tine. De fapt, cei care mai întreabă sunt politicoşii. Ceilalţi te caută direct în dosare şi te surprind cu invitaţia de a deschide uşa vieţii tale curiozităţii lor crescânde.

La şcoală învăţ că dacă nu sunt pe Google nu exist. Îmi asum existenţa mea online atâta vreme cât eu am generat-o. Dar adaug amar, că intimitatea devine o chestie din ce în ce mai prost cotată şi se pierd acţiuni importante în această bursă socială.

Azi la timpul imperfect

Mi s-a spus că nu-mi doresc destul de mult, că nu lupt suficient pentru dorințele mele nemărturisite, că nu mă apreciez și nu mă pun în valoare. Mi s-a spus că ar trebui să pretind mai multe de la viață, de la oameni, de la noroc. Că n-ar trebui să accept necazurile și mizeriile, înghionteala și răutățile, deciziile guvernului, taxele și legile care nu mi se par corecte. Cică ar trebui să ies în stradă să-mi strig nemulțumirea, să-mi ignor prietenii până primesc atenția cuvenită, să mă despart de oricine nu-mi recunoaște meritele, să-mi doresc mai mult de la slujba actuală, să plec din țară dacă nu merge cu ieșitul în stradă. Trăiesc într-o zi de azi imperfectă. Am toate șansele ca și mâine să fie la fel, totuși nu mă pot hotărî să iau decizii drastice, să fac liste clare cu ce-mi doresc și ce merit să primesc. Nu am curaj să fac ordine în viața mea cu forța rațiunii brute și mă las mereu dus de val, de timp, de noroc. Uneori mă cert pentru că nu dau ascultare acestor voci. Sunt voci de prieteni și de oameni dragi, sunt voci care luptă pentru fiecare centimentru de dorință și care știu că vor reuși. Sunt voci puternice.

E timp de gânduri, de planuri, de dorințe. E timp de socoteli, de încheieri, de începuturi. E timp de dragoste și de regrete, de entuziasm și de nostalgie. E timp de planuri și eu nu mai vreau să stiu să construiesc așa ceva. Mi-e teamă că greșesc, mi-e teamă că las timpul să moară, dar cine sunt eu să-l opresc?! Între becuri, brazi, cadouri, magazine, alergătură, înghesuială, concediu, zăpadă, familie, sărbători, sarmale, liste, cât timp mai aveți să vă gândiți la greșeli, la lupte, la planuri?

Dans de societate

sursa foto

Suntem animale sociale, exceptând pustnicii care se retrag în munţi. În jurul nostru trăiesc şi se manifestă alţi semeni fără de care viaţa noastră ar fi în primejdie mare numită singurătate. Dar cum ne gestionăm acest noroc este cu totul altă poveste.

Întâi împărţim oamenii în categorii: familie, prieteni, colegi, străini, profesori, personalităţi, duşmani, etc. Pentru fiecare din aceste categorii ne alegem un tip de comportament şi ne ţinem scai de el construind ceea ce se numeşte personalitate. Dar dincolo de aceste interacţiuni majore, vrând nevrând, interacţionăm cu fiecare individ în parte. Aşa avem ocazia să ne manifestăm cu ce avem mai rău, mai urât, mai acuns.

Iată care sunt paşii acestui dans:
- Ne trezim indignaţi de sunetul insistent al deşteptătorului şi aruncăm o privire încruntată şi lăcrămoasă celui ce ne iese în cale (nu distingem bine dacă este pisica, soţul/soţia, colegul de apartament, mama care s-a trezit să ne facă pachetul).

- Orbiţi de lumina din baie, ne zborşim printre picături de pastă de dinţi la figura strâmbă din oglindă. O tăiem cu aparatul de ras sau, după caz, îi înfigem rimelul în albul ochilor.

- Înghiţim micul dejun (sau nu) cu ochii în jos, pe ceas, alergând pe alocuri şi udând florile cu mâna stângă.

- Înjurăm vecinii că ocupă abuziv liftul, coborâm pe scări şi ne ciocnim frontal de vecina de la 1 care mereu iese din casă dacă aude paşi pe scări. Îi urăm bună dimineaţa şi o înjurăm în gând.

- Aşteptăm metroul câteva minute, numărând persoanele din jur şi întrebându-ne extrem de nedumeriţi unde s-or duce cu toţii. Metroul vine, oameni vor să coboare, oameni vor să urce. Ignorăm tot şi urcăm. Din 4 părţi se lipesc alţi oameni de noi. Unul citeşte, îl injurăm. Unul ascultă muzică şi un sunet firav răzbate prin căştile înfipte între ciocan şi scăriţă, îl înjurăm. Altul stă pur şi simplu cu ochii în gol şi îl bodogănim că n-a stat acasă. Al 4-lea e un coleg de servici şi îi zâmbim încercând zadarnic să găsim un subiect de conversaţie. Lângă el, nevastă-sa ne priveşte alb şi o analizăm din cap până în picioare, neratând pantofii urâţi şi eşarfa prea roşie.

- Neonul din birou ne oboseşte. Constatăm că mai toţi colegii au cearcăne şi o nuanţă prea palidă a feţei. Ne aruncăm unul altuia câte un ‘Neaţa’ plin de silă, lene şi nesimpatie. Discutăm despre vreme, meci, politică. Apoi amuţim absorbiţi de treburi sau de gânduri.

- Ocazional, izbucnesc conflicte. “Îmi pare rău, eşti pe dinafară”, “Să taci când vorbesc eu”, “Adică ce vrei să spui cu asta, te iei de mine?”, “Cine te crezi?” După conflictele directe urmează războiul rece, tăcut, şoptit printre birouri. Se nasc tabere, alianţe, se semnează amnistiţii. Dacă ai fost văzut într-o tabără nu mai poţi interacţiona cu altele. Biroul este cel mai dur spectacol de Survivor pe care îl ştii. Se fac propuneri de eliminare, se duc lupte de gherilă, toate sub aparenţa unei echipe bine consolidate, ca o mare familie.

- Seara, după reluarea spectacolului din mijloacele de transport în comun, te îndrepţi recunoscător spre un centru de relaxare. Dacă e o sală de gimnastică, cei din jur vor transpira prea mult, vor lăsa aparatele ude, vor vorbi în timpul orei, vor aglomera vestiarul. Dacă e o terasă/restaurant/berărie, cei din jur vor vorbi prea tare, vor fuma prea mult, serviciul e prost, masa murdară, toaleta ocupată, prietenii întârzie.

- Te retragi obosit în apartamentul tău. Prea obosit ca să mai discuţi cu soţul/soţia, pisica, colegul, mama. Te uiţi la un film unde toţi par fericiţi sau dacă nu se aruncă în aer cu furie. Apoi adormi.

Dacă vă regăsiţi în paşii dansului de societate, este un moment bun să faceţi ceva ca să dispăreţi de pe listă. Încercaţi doar o zi să vă treziţi devreme zâmbind, să citiţi două pagini de carte după ce aţi pierdut metroul şi să nu vă plângeţi de aglomeraţie, să vă placă vremea chiar dacă e ceaţă cumplită, să spuneţi “Bună dimineaţa” şi “La revedere” (nu “neaţa” şi “pa”), să nu înjuraţi şi să nu împingeţi pe nimeni, să nu vă consideraţi toţi colegii proşti sau/şi nesimţiţi/inferiori/scandalagii/incompetenţi, să vă bucuraţi de timpul liber, de vorbă, de dragoste, de prieteni. Încercaţi să adormiţi zâmbind, încântaţi de ziua ce tocmai a trecut şi nerăbdători pentru cea care vine. Poate dacă ne-am bucura de oamenii din jurul nostru, n-am mai fi o comunitate de maimuţe zăpăcite şi gălăgioase, care se scarpină pe burtă şi se tânguie toată ziua (atunci când nu-şi fură bananele una alteia).

Luni, picătura şi toaleta

Aş fi vrut să încep săptămâna şi luna cu un altfel de text, din care să răzbată fericirea şi entuziasmul. Dar cum ultima oră a adus ultima picătură a paharului care mă bântuie de ceva vreme, mă rezum azi la câteva lucruri mărunte dintr-o toaletă comună de corporaţie cu pretenţii:

• trageţi apa;
• spălaţi-vă pe mâini înainte de a folosi toate clanţele din jur (dacă este posibil);
• toaleta nu e cabină telefonică, aşadar nu vorbiţi la telefon în interiorul toaletei când în faţa uşii este deja coadă de oameni la ananghie;
• dacă folosiţi chiuveta pentru a spăla fructe, vase, căni, filtru de cafea, vaza de flori, etc., nu lăsaţi resturi inestetice şi posibile cauze ale unei înfundări nedorite;
• nu lăsaţi apa curgând;
• dacă uşa toaletei e închisă în mod sigur este cineva înăuntru, ce rost mai are să ciocăniţi sau să încercaţi uşa?

Sursa foto

Nu este foarte plăcut să împarţi locul de ‘meditaţie şi înţelepciune’ cu alţi oameni, dar cum nimeni nu se gândeşte la spaţii de birouri cu toaletă proprie pentru fiecare angajat, nu prea avem încotro. O fi chiar atât de greu să arunci o privire în urma ta să te asiguri că şi următorul coleg va avea o experienţă la fel de plăcută ca a ta?

Despre internet

Sursă foto

De mai bine de o săptămână primesc Internet cu țârâita întreruptă, deși nu s-a anunțat vreo schimbare a sumei de plată. Telefonând aproape zilnic la linia de suport a firmei care asigură acest serviciu, am reușit să discut cu un număr impresionant de operatori și să constat ca sistemul funcționează (în favoarea firmei, evident).

Primul pas și cel mai important este menținerea reclamantului la telefon o perioadă de timp cât mai lungă. Pentru acest lucru, reclamantul este întâmpinat cu un lung și rar rostit discurs despre locul în care a sunat și modul în care se vor desfășura ostilitățile. Odată stabilită conexiunea cu operatorul, acesta cere date dintre cele mai diverse (atenție, doi operatori diferiți apelați la intrevat de 15 minute vor cere date diferite, deci nu contează prea mult ce solicită atâta vreme cât reclamantul stă pe fir și plătește). Dacă nu vă pricepeți un pic și nu înțelegeți ce vi se cere, datele acestea au și rolul de a vă zăpăci complet. S-ar putea chiar să renunțați la reclamație frustrați fiind de neștiința proprie de a depista MAC-ul, IP-ul sau link-ul (toți termeni tehnici pe care cei de la suport, profesioniști în domeniu îi cunosc). În plus, operatorul nici nu vă înregistrează reclamația dacă nu furnizați toate aceste date.

Cel mai obositor mi se pare convingerea operatorului că într-adevăr am o problemă. Încep evident cu anunțul trist „nu funcționează”. Mi se răspunde în silă că nu este semnalată nici o problemă pe rețea în zona în care locuiesc, deci probabil este de la mine. Le explic că dacă eu semnalez din zonă, probabil este o problemă. Îmi cer o mulțime de date și, deși le furnizez, strecor printre fraze că am alt soi de conexiune provenită dintr-o preluare de firme și că toate aceste date sunt inutile. Nu mă crede. Nu mai există așa ceva. Încerc din nou, umil, să explic că mai există. Mi se răspunde brusc că am placa de rețea din calculator stricată. Susțin că nu se poate pentru că și ieri am rămas fără internet, a venit echipa dânșilor, a constatat că nu e de la mine și după 2 ore am avut iarăși mult iubitul internet. Până azi. Când sun din nou să anunț că nu mai e. Mi se răspunde inocent că se mai întâmplă să se strice peste noapte calculatoarele clienților. Protestez. Mă izbește un răspuns tăios: „Doamnă sau domnișoară, noi lucrăm în domeniu și știm cum funcționează echipamentele!” Cu greu, îi conving să înregistreze a 5-a reclamație. Peste câteva ore, o iau de la capăt. Aștept cu nerăbdare factura la telefon.

În altă ordine de idei, experiența neplăcută a ultimelor zile mi-a dovedit cât de dependentă sunt de internet. Nu pot vorbi cu prieteni, nu pot afla noutăți, nu pot să-mi fac temele, nu pot să scriu pe site-uri, nu pot localiza pe hartă adresele la care trebuie să ajung, nu pot face programări sau obține informații despre instituții publice. N-am obiceiul de a cumpăra ziare, așa că nici măcar programul cinematografelor nu-l știu. Sunt într-o izolare perfectă, singura legătură cu lumea fiind operatorii de la suport. Și pentru că aceasta este singura informație pe care am primit-o în ultimele zile, e musai să v-o împărtășesc. Dacă operatorul vă întreabă dacă aveți 'link', trebuie să vă uitați dacă în locul unde cablul pe care vine internetul intră în calculator pâlpâie o luminiță. E semnalul secret cunoscut doar de profesionști cum că aveți 'link'. Navigare plăcută!

O problemă matinală

Am acelaşi drum în fiecare dimineaţă. Aşa se întâmplă când eşti angajat cu program fix şi străbaţi o bună parte din oraş ca să ajungi la servici. Mi-e prea lene să mă trezesc suficient de devreme cât să-mi permit alte trasee, aşa că îl aleg mereu pe cel mai scurt. Drumul meu este blocat în fiecare dimineaţă de aceeaşi problemă, apărută acum câteva luni din cauza unei manifestări excesive a dragostei faţă de animale. Să mă explic..

În faţa intrării prietenoase a metroului, trotuarul este larg şi împărţit în două de un strat îngust de pământ unde a fost odată iarbă, poate şi flori. (strajnic împrejmuit cu un gard de metal care nu apucă să ruginească de cât de des este schimbat). O jumătate din acest trotuar a fost ocupată abuziv de un stol de porumbei (haită, turmă, adunare, grup, familie sau cum s-o numi alăturarea atâtor păsări). Sunt pe puţini 50 de capete şi am impresia că numărul e în creştere. Aţi zice că totul este firesc pentru o capitală europeană cu pretenţii, dar ţin să vă contrazic. Parcurgerea respectivei bucăţi de trotuar şi fericitul acces în staţia de metrou sunt condiţionate de cheful acestor păsări de a te izbi în plin la decolare, de rezistenţa la praf (pentru că respectivele degajă nori întregi de mizerie), de strategia de navigaţie în jurul găinaţului şi de norocul de a fi botezat cu cina porumbeilor. Ba uneori, un om cu milă le hrăneşte cu o pâine întreagă cumpărată special, fapt care le determină să nu se mai deplaseze deloc spre înaltul cerului la apropierea trecătorului, blocând complet accesul. Cred că în curând vor ajunge nişte găini grase, fără posibilitate de zbor (sau pur şi simplu fără chef s-o facă). Nu ştiu dacă respectivul domn le îngraşă cu vreun scop ascuns.

Ei bine, de regulă trecătorii ocolesc cu teamă această porţiune, înghesuindu-se pe bucata rămasă şi uitându-se cu jind la terenul pierdut. Dar nici asta nu le-a mulţumit pe zburătoare. Încet, încet ocupă şi restul trotuarului, avansează până pe treptele intrării la metrou şi mă tem că vor invada tot cartierul. În zonă nu se mai aventurează de mult nici picior de câine sau pisică şi, în curând, nici oamenii nu vor mai îndrăzni (exceptându-i pe cei care plătesc bir din pâinea zilnică). Nu îndemn, Doamne fereşte, la o vânătoare de porumbei pentru a face curat în capitală. Dar nici nu înţeleg de ce ar beneficia de un tratament special (personal prefer pisicile şi sunt convins că aş fi întâmpinat cu proteste dacă aş aduna un grup de 50 de mâţe fericite la gura metroului).

10 lucruri mărunte împotriva cărora protestez

1. Aruncarea gunoaielor pe linia de metrou, de tramvai sau de cale ferată, pe marginea drumurilor, prin păduri şi prin alte locul pe unde este evident că trece frecvent cineva să le adune.

2. Purtatul şlapilor în oraş.

3. Ştirile despre oameni care nu ştiu să numere câte pahare au băut şi ulterior se produc artistic pe străzi.

4. Promovarea alăturării a două tarabe sub denumirea de târg.

5. Justificarea oricărei boacăne făcute în public de către progenitura proprie prin “Ce să-i fac? E doar un copil.” Răspunsul este: educaţie.

6. Plescăitul atroce la mesele unde se află şi alte persoane decât protagonistul concertului.

7. Practicarea terorismului biologic prin deplasarea cu mijloace de transport în comun purtând un miros anti-personal acumulat în timp.

8. Emisiunile de televiziune bazate pe umorul stârnit de oameni cel puţin săraci din punct de vedere al duhului.

9. Comisionul bancar pentru vizualizarea sumei existente în cont.

10. Utilizarea greşită a scării rulante în condiţii de trafic intens: pe stânga se merge, pe dreapta se stă.