Fotomodel

“Sunteţi câştigătoarea concursului organizat de revista noastră în luna mai. Vă rugăm să ne contactaţi pentru detalii.”

Eliza clipi de câteva ori nedumerită, încruntându-se uşor ca atunci când nu-i ieşea ceva la treabă. Era un mesaj diferit de cele pe care le primea de obicei într-o zi de marţi, la serviciu şi îi trebuiră câteva momente să-şi amintească de micul text trimis la o revistă cu câteva zile în urmă. Scrisese revistei dintr-un orgoliu de inginer cu simţurile artistice amorţite de tehnică, aproximare şi informaţii de interfaţă. Uneori izbucnea în versuri, alteori în mici texte trimise site-urilor de profil sau revistelor on-line. Simţea nevoia de exprimare liberă, fără reguli, folosind cuvinte sentimentale si încâlcite, cuvinte bogate în sensuri, fraze lungi. Simţea, mai ales, nevoia de a-şi povesti trăirile unui ascultător necunoscut, de dincolo de monitor, un ascultător lipsit de simţ critic şi neimplicat. Uneori erau texte de dragoste, alteori poveşti despre cei dragi, senzaţii, amintiri, doruri şi vise neîmplinite. De data aceasta, la cererea revistei, povestise despre idealul său de frumuseţe: întotdeauna bunica.

Pentru o clipă i se păru că undeva într-o ţară tropicală un fluture a bătut puternic din aripi şi vibraţia lor i-a zguduit întreaga lume. Avea un cititor. Dincolo de ecran era într-adevăr un ascultător necunoscut, căruia îi plăcuseră vorbele si amintirile ei... Evident, era un subiect greu de refuzat. Bunica era un înger. Dar mai scrisese şi înainte şi nu primise răspunsuri deloc. Câteva minute s-a bucurat ascunzându-şi zâmbetul satisfăcut. Avea un cititor. Şi-a trimis datele şi numărul de telefon la expeditorul mesajului şi aşteptat liniştită un răspuns. Liniştită ca un copil în Ajunul Crăciunului.

Nu după mult timp, un nou mesaj o anunţa că şedinţa foto era programată peste două zile, la ora 10 dimineaţa. Probabil că fluturele din ţări tropicale a făcut exces de zel, pentru că nu scria nicăieri despre o şedinţă foto. Premiul anunţat consta în publicarea textului trimis. Bucuria iniţială a fost înlocuită de o nelinişte familiară. Prezentarea articolelor la conferinţe în timpul facultăţii fusese un coşmar. Istoria fotografiilor proprii includea poze cu un copil încruntat şi bosumflat, cu o adolescentă care-şi ascundea faţa în mâini, fotografii pentru buletin de nerecunoscut, poze din vacanţe făcute de la câteva sute de metri. Nu era deloc omul potrivit pentru o şedinţă foto! În plus, fizicul asemănător băiatului de la benzinărie, atitudinea de inginer („nădragii sunt rupţi din rai”) şi incapacitatea de a fi social fermecătoare nu erau atuuri care să dispară în următoarele două zile. Nu putu să refuze de teamă să nu încurce oamenii de la revistă, care aveau un termen limită de predare. Şi din dorinţa de a-şi cunoaşte cititorul şi de a afla ce anume i-a plăcut mai mult.

În ziua stabilită, Eliza se prezentă la locul de întâlnire dârză şi concentrată, înarmată cu singura bluză mov din garderobă şi apărată de pantalonii preferaţi, cei tociţi cel mai tare. Primele poze au decurs firesc, în hainele proprii, cu mâinile agăţate de buzunarele pantalonilor şi fără indicaţii regizorale. Au urmat însă, cinci ore de coafor, una de machiaj şi alte două pentru fotografiile finale, în echipament complet, cu indicaţii şi fără pauză sau răcoritoare. Pentru opt ore lungi, imaginea proprie nu i-a mai aparţinut. Regizorul evenimentului a dispus de culoarea şi forma părului, de dimensiunea machiajului, de agresivitatea hainelor, de intensitatea poziţiilor fotografiate. O mulţime de oameni se învârteau în jurul ei fără alt motiv decât acela de a se zgâi şi a comenta. Se simţea victima unui păianjen modern, prinsă în pânză în poziţii fixe, provocatoare sau exhuberante, fără drept de opinie. În acest amalgam de senzaţii noi, a constatat că îşi cunoscuse cititorul, dar acesta a ales-o pentru disponibilitate, nu pentru text în sine. Lângă textul său închinat unei doamne, revista îşi dorea să publice transformarea unui om şters într-o femeie supusă modei momentului şi economiei de consum. Regizorii evenimentului au ignorat în totalitate faptul că materialul lor era un om, cu păreri şi gusturi diferite, care apelase la dânşii din nevoia de comunicare şi integrare socială şi nu pentru o schimbare de personalitate.

Eliza învăţase la şcoala bunicii sale. Conform textului pe care-l scrisese, a rămas fidelă verticalităţii şi bunului simţ. S-a strecurat delicat prin toată şedinţa foto, evitând indicaţiile nedorite şi i-a zâmbit bunicii tot timpul. Probabil aceasta râdea oricum de rochiile cu un pic de mov, ca o râmă frântă şi risipită, în care Eliza era complet pierdută. Cu ochii deranjaţi de blitz şi cu picioarele obosite de sandalele cu toc, Eliza zâmbea duios, vorbind fără vorbe cu ea. Ascunse în intimitatea propriei persoane, comentau amândouă tot ce i se întâmpla, distrându-se de ce vor zice cunoscuţii despre fotografii, râzând de poziţiile imposibile şi nenaturale în care ajungea să stea pentru câte o serie de poze, de defilatul în pas lent, fără balans de mâini şi cu privirea întoarsă către aparat, de indicaţiile care nu mai conteneau, de lipsa zâmbetului „cu dinţi” şi de stomacul care scotea zgomote de foame fără ruşine.

Programul de lucru s-a terminat spre seara, exact ca o zi obişnuită. Ştergându-şi rujul de un roz intens cu un şerveţel, Eliza se îndreptă precaută spre metrou, gândindu-se la toate câte se întâmplaseră şi fiind atentă la reacţiile celor din jur. Spre surprinderea ei, nici măcar o singură persoană nu i-a acordat atenţie, deşi era machiată şi coafată de seară în metrou, în plină zi. În urechi îi răsuna vocea dragă a bunicii: „Ce-i al tău e pus deoparte, fetiţă scumpă. Nimeni nu poate să-ţi ia sau să-ţi dea în plus. În râsul tău şi-n inima ta e toată frumuseţea.”

Fluturele tropical a adormit obosit. La fel şi Eliza. Zâmbesc amândoi, împăcaţi. Se vor trezi mâine, înconjuraţi de treburi zilnice şi vor scrie poate alte amintiri şi texte fără cititori. Sunt zile care construiesc amintiri şi zile care le gustă, zile în care iubim şi zile în care ne lăsăm părăsiţi, zile în care alungăm şi zile în care ne e dor. Sunt zile în care oamenii ne zâmbesc fără motiv şi zile în care nu ne găsim prietenii ca să plângem. Sunt zile în care ne este bine doar cu noi şi zile în care urlăm de singurătate. Din toate învăţăm câte ceva, în toate trăim, fiecare în parte este un cadou buclucaş pe care trebuie să-l primim zâmbind şi să-l împarţim cu cineva drag sau necunoscut sau neînţelegător.

E vineri. Eliza e la birou, cu aceiaşi ochelari micuţi pe nas, concentrată asupra unor funcţii noi. Câteva şuviţe colorate îi mai amintesc de întâlnirea cu primul cititor. Nici un mesaj nu i-a mai deranjat liniştea de atunci. Revista cu pricina e pusă frumos, singură, într-un raft. Aşteaptă alte texte şi alţi cititori. Prea puţini au remarcat schimbarea Elizei, dintr-un om şters într-o femeie sensibilă şi hotărâtă, cu vise şi cu multe poveşti de spus. Într-o zi, ea va fi regizorul.