Vigio

Își ciugulea penele gri închis din coadă mai mult decât pe celelalte. Era mândru de ele. Într-o colonie de guguștiuci cenușii, penele lui gri petrol făceau senzație. Toate puștoaicele întorceau capul după el și ciripeau apoi fericite între ele. Uneori le făcea cu ochiul, șmecherește, dar ele se întorceau brusc, colorându-și penele într-un roz pal. Vigio stătea pe cea mai groasă creangă a unui tufiș admirându-și coada. O ciugulea drăgăstos și atent de fiecare dată când avea timp liber, adică foarte des. Slujba lui consta în a traversa șoseaua de vreo 3 ori pe zi ca să vadă dacă doamna blondă pusese firmituri pe pervazul ferestrei. Se retrăgea apoi în tufișul lui pentru o siestă binevenită și pentru delicatul moment al ciugulirii penelor gri. Cât erau de frumoase! Le număra cu drag deși știa foarte bine că sunt doar două. Poate o să-i mai crească și altele, nu se știe niciodată. Era clar că avea potențial.

Vigio se cuibări mai bine în umbra tufișului. Soarele de vară i-ar putea deteriora culoarea penajului. Ceilalți guguștiuci sporovăiau în praful drumului izbucnind în râs de fiecare dată când vreo mașină îi obliga să se împrăștie. El nu putea să se expună așa. Îi părea rău, dar pentru cei ca el nu era cale de mijloc. Dacă i se decolorau penele n-ar mai fi avut nimic special, ar fi fost exact ca ceilalți. Era îngrozitor de cald. Umbra tufișului nu-i mai era suficientă și venea timpul să traverseze pentru una din raziile care intrau în sarcina lui. Se foi nemulțumit, ciugulind în treacăt o frunză. Apoi scoase doar capul urmărind poziția soarelui și evaluând cât timp mai avea până la razie. Soarele îl lovi chiar în ochi, năucindu-l. Își pierdu echilibrul și fu nevoit să aterizeze forțat în praful drumului. O mașină albastră tocmai venea spre el și Vigio zbură fără direcție în aplauzele amuzate ale compatrioților săi. Își reluă locul în tufișul răcoros și odată cu locul și gândurile îi reveniră.

Albastru. Ar fi grozav dacă ar avea și două pene albastre. Nici un guguștiuc n-a mai avut vreodată pene albastre. Să vezi atunci cât s-ar mai uita fetele după el. Nu-i fu greu să se hotărască. Vroia pene albastre.

Odată decis, Vigio își făcu razia și anunță că firmiturile erau deja pe pervaz. Femeia blondă urmărea de după perdea, așteptându-i. Nu se făcea să întârzie. Abandonară cu toții jocul pe stradă și ciugulitul penelor și se prezentară pe pervaz. Vigio merse cu ei jumătate de drum, apoi rămase în urmă și când nimeni nu mai era atent la el schimbă direcția și se îndreptă spre alte blocuri. Căuta lucruri albastre și posibilități de a-și transforma două pene gri în cele mai albastre și mai strălucitoare pene văzute vreodată de un guguștiuc.

Vigio zbură până când îl răpuse oboseala. Văzuse mașini, haine agățate la uscat, flori, pungi de plastic. Toate albastre, dar nimic care să-l ajute. Se înfășurase în haine și fusese cât pe ce să-l prindă o femeie supărată. Se tăvălise în flori, dar renunțase când descoperi în iarbă privirea verde și fixă a unei pisici. Intrase într-o pungă și pentru o clipă reflexia albastră a acesteia îi dădu speranțe, dar curând începu să se sufoce, să nu mai vadă clar și abia reuși să nimerească ieșirea. Era dezamăgit. Dar nu putea fi simplu să capeți pene albastre, doar nici un guguștiuc nu avea așa ceva. Dormi agitat într-un copac necunoscut. Toată noaptea auzi voci sâcâitoare și regretă liniștea tufișului său și gânguritul familiar al celorlalți guguștiuci. Se trezi înainte de a crăpa de ziuă și, flămând, își reluă căutările. Poate azi va avea mai mult noroc. Vigio nu era un guguștiuc robust. Mai degrabă grăsun, dat fiind că se ferea să-și strice penele, nu era obișnuit să zboare mai mult de câteva ture peste drum. Aventura în care intrase îl sleia de puteri, mai ales că se străduia să zboare numai pe la umbră pentru a nu i se decolora cele două pene gri petrol. Ce-ar mai fi râs tovarășii lui dacă se întorcea și fără pene albastre și fără cele gri de acum.

Chinuit de gânduri și de dorul celor obișnuite, Vigio nu scăpa din ochi nici un petec de albastru. Găsi o bancă, niște lână aruncată lângă un tomberon, o minge veche de cauciuc. Apoi urmări un copil care avea o cretă magică și albastră cu care colora asfaltul. Însă copilul se sperie când îl văzu apropiindu-se și o rupse la fugă cu cretă cu tot. Părea a nu exista nici o soluție. Trist, Vigio, își căută ceva de mâncare în apropierea unei patiserii. Era plin de firmituri suculente, le-ar fi plăcut prietenilor săi. Îl lovi un dor drept în pieptul lui bombat și la fel de gri ca al dragilor lui prieteni. Aproape se hotărâse să se întoarcă acasă spășit când observă într-o vitrină cum un bărbat în halat alb întindea o vopsea albăstruie pe părul unei femei. Se lipi de vitrină fascinat. Bărbatul avea o pensulă pe care o înmuia într-un castron și apoi depunea cu mișcări line vopseaua de pe pensulă pe păr. Vigio nu făcuse multă școală, dar știa ca oamenii au părul asemănător cu penele lor. Ba chiar le furau penele ca să-și orneze pălăriile. Își petrecu restul după-amiezii lipit de vitrină, căutând o soluție ca să intre în timp ce bărbatul lucra cu vopseaua albastră. Pentru că noaptea îl prinse pe trotuar, dormi înghesuit într-un colț, cu un ochi mereu deschis să nu-l dibuiască vreo pisică. Dimineața, când bărbatul deschise larg ușa de sticlă se strecură înăuntru. Nu mai fusese niciodată închis. Din casele oamenilor deci nu se vedea cerul și miroasea urât, nicidecum a frunze proaspete. Nu era momentul să cerceteze locul prea mult. Se înghesui sub masa la care lucra bărbatul, așteptând castronul cu vopsea albastră.

După vreo două ore, o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă cu buline se așeză la masa lui. Bărbatul își puse halatul și niște mânuși de plastic și amestecă niște prafuri în castron până când compoziția se făcu albastră. Inima lui Vigio vroia să iasă din pieptul lui gri. Bătea cu furie, asurzindu-l. Omul nu se depărta deloc de castron și Vigio nu era învățat să se apropie de oameni așa mult. Se ascunse sub rochia femeii trăgând mereu cu ochiul la castron. Când omul se aplecă să umble într-un sertar, Vigio își văzu frumoasele-i pene albastre trecând prin fața ochilor. Se azvârli în sus, bătând frenetic din aripi. Femeia țipă ascuțit, dar Vigio era de neoprit. Se izbi violent de castron și acesta se răsturnă pe podea. Vigio schimbă brusc direcția urmărind castronul. Își dădu seama prea târziu că nu se mai poate opri. Se afundă în vopsea cu toată partea dreaptă, inclusiv gâtul și capul. Aripa dreaptă fu prinsă sub el și năclăită de vopsea. Stânga i se zbătea, dar fără rost. Femeia încă țipa, în timp ce bărbatul abandonase sertarul și se apropia de el. Cu un efort mai presus de puterile unui guguștiuc, își smulse aripa din vopsea și, mai mult sărind decât zburând, ieși în stradă. Toată lumea îl privea, ba chiar unii încercau să-l prindă. Aripa dreaptă atârna greu și era atât de încleiată încât cu mari eforturi putea zbura câțiva metri. Găsi un copac și din câteva încercări reuși să urce până la prima creangă. Răsufla greu, tremura din toate penele și aripa imobilizată îl durea îngrozitor. Începu să o ciugulească disperat, îndepărtând cu greu bucățele din vopseaua albastră atât de prețioasă. Din timp în timp își încerca mobilitatea proaspăt redobândită. Ciuguleala dădea roade, deși vopseaua începuse să se usuce și îi era mai greu s-o înlăture. În plus, avea un gust groaznic și era nevoit să scuipe și să-și șteargă ciocul des. De nu s-ar otrăvi cu minunea asta.

Noapte îl găsi pe Vigio tot în copac, ciugulind neobosit aripa albastră. Adormi cu capul sub aripa sănătoasă, sfârșit de oboseală, abia după miezul nopții. Era flămând și încă speriat, nu-și aducea aminte clar drumul spre casă, iar aripa dreaptă încă îl durea. Razele calde ale soarelui îl treziră devreme. În tufișul lui umbros ar mai fi dormit ceva timp, dar creanga asta nu-i oferea nici o protecție. Amărât, își căută drumul spre casă, târând aripa grea și mozolită după el. Se oprea des să-și tragă sufletul. Îi era foarte sete, dar soarele uscase toate bălțile și era greu de găsit apă. Era convins că se rătacise, când un bloc îi păru familiar. Recunoscu fericit pervazul cu firmituri, unde femeia blondă tocmai adusese marfă nouă. Traversă strada cu ultimele puteri și își anunță tovarăși că era ora mesei. Uimiți și fericiți de întoarcerea lui, aceștia se repeziră spre pervaz, lăsându-l singur în intimitatea tufișului său. Vigio adormi instantaneu deși era abia miezul zilei.

O adiere de vânt rece îi tulbură somnul. Se trase mai în frunziș, fără a deschide ochii. Picături mari de ploaie cădeau cu zgomot. Vigio își înfoie penele și mulțumi în gând pentru apă. Acum vor avea din belșug, cel puțin o vreme. Ce bine mirosea la el acasă. Frunzele ude avea un parfum atât de plăcut. Își promise să nu mai intre niciodată într-un loc de unde nu se vedea cerul. Era clar că nu-i lucru bun.

Vigio visa tărâmuri fermecate, unde toți guguștiucii erau gri, iar el avea pene albastre. Unde apa curgea din frunze și doamna blondă punea firmituri de 10 ori pe zi. Unde nu erau mașini și pisici. Visele îi fură întrerupte de ciripitul tovarășilor săi. O ciripeală agitată, undeva foarte aproape de el, era semn că ceva neobișnuit se întâmplase. Mormăi ceva și deschise ochii. Erau toți strânși în jurul tufișului și se uitau la el uimiți. Când au văzut că s-a trezit s-au dat mai în spate precauți. Somnoros și încă obosit, Vigio îi întrebă nemulțumit ce au cu el. Întrebă de câteva ori până când unul dintre ei întinse timid o aripă spre el. Vigio privi în direcția respectivă și dădu cu ciocul de o superbă aripă albastru violet. Penele străluceau incredibil. Mișcă precaut aripa. Ușoară ca un singur fulg. O scutură atunci zdravăn. Nici urmă de greutate sau durere. Sări fericit din tufiș și se uită în prima baltă. Un superb guguștiuc pe jumătate albastru îi zâmbea din baltă. O parte din cap și toată aripa dreaptă aveau o culoare cum nici un guguștiuc n-avusese vreodată. Soarele se juca în penele lui. Vigio își întinse toate penele în soare, admirând-o pe fiecare în parte. Se întoarse spre tovarășii lui întrebându-i din priviri ce părere au. Îl priveau muți de uimire.

Multă vreme s-a vorbit despre guguștiucul cu pene albastre. A devenit o legendă în rândul compatrioților săi. Nimeni n-a știut vreodată cum s-a întâmplat exact și cât de greu i-a fost. Nici cât de aproape a fost să fie prins. Vigio cel Albastru este încă un personaj important în lumea guguștiucilor, iar cei care au aceeași slujbă ca el sunt tratați cu cel mai mare respect. Doamna blondă încă mai pune firmituri pe același pervaz, iar tufișul e loc de pelerinaj.