Gara Ciulnița

Purta aceeaşi rochie albă pe care o îmbrăca în fiecare sâmbătă. Mergea grăbită prin praful de pe marginea drumului, uitându-se des la ceas. Mai erau două ore. Uneori vântul îi fura pălăria de paie şi Miruna se vedea nevoită să alerge după ea cine ştie pe unde. Asta o întârzia şi o înfuria deopotrivă pentru că nu-şi permitea să întârzie.

Ajunse la gară cu o oră mai devreme decât trebuia. Răsuflă uşurată şi se ascunse de soarele torid sub streaşina gării. Fixă punctul în care şina se întâlnea cu cerul şi aşteptă. Minutele se scurgeau greu, cleios, ca o transpiraţie urât mirositoare. Cei 7 kilometri pe care aproape îi alergase, prin soare şi praf, începeau să-şi spună cuvântul şi Miruna o invidia pe cerşetoarea care se aşezase pe jos, în cel mai umbrit loc al peronului.

Era sigură că sâmbăta asta venea. Nu-i promisese nimic, ca de obicei, dar de data asta ceva îi spunea că o să vină. Aerul fierbinte mirosea a mare şi dacă nici ăsta nu era semn bun, atunci Miruna nu mai ştia altul. Îşi aranjă fusta şi îşi şterse cu batista picioarele prăfuite şi transpirate. Mereu îi zicea să nu-l mai aştepte la gară, dar Miruna susţinea că îi face plăcere plimbarea şi venea în fiecare sâmbătă. Aşa că nu trebuia să-i vadă picioarele roşii şi obosite. Fixă din nou punctul din care el trebuia să apară, stăruind cu privirea până îi dădură lacrimile. Se uită la ceas, se uită din nou la punct.

Nu mai venise de 2 luni. Treburi urgente, probleme pe şantier, lipsa banilor, o grevă la CFR, o mulţime de motive care se interpuneau de atâta amar de vreme în calea fericirii ei. 2 luni de când punctul nu se mai transformase în Rareş, de când peronul rămăsese gol pentru Miruna. Dar astăzi venea, o simţea şi nu era dispusă să renunţe la speranţă. Uneori aştepta şi trenul următor (care venea abia după 4 ore) gândindu-se că Răruţ s-a trezit târziu şi l-a pierdut pe cel de dimineaţă. Da, Răruţ îl alinta ea şi i se potrivea de minune cu părul lui cârlionţat şi umerii lui laţi care mutau munţii acolo pe şantier, departe.

Cerşetoarea desfăcu un pachet soios şi scoase din el o bucată de pâine şi o felie de parizer cu mult usturoi. Miruna înghiţi în sec, amintindu-şi că nu a avut timp să mănânce de dimineaţă. Oricum nu i-ar fi picat bine la cât de agitată era. Femeia o urmări cu o privire vigilentă şi furioasă pe invidia ei. Apoi îi întoarse spatele şi începu să mănânce. Pe Miruna o ameţea mirosul de usturoi. Se uită la ceas (40 de minute mai erau) şi se concentră pe punctul drag. Lumina puternică îi făcu o lacrimă, dar nu o băgă în seamă şi-şi văzu de punctul ei imaginându-şi figura senină şi zâmbetul larg al lui Rareş. Se ştiau de mult, dar se vedeau puţin şi uneori figura lui avea contururi şterse şi mai puţine culori. Când în sfârşit reuşeau să se întâlnească, îl privea cu atâta nesaţ încât privirea ei aproape lăsa urme. Îşi plimba ochii pe conturul feţei lui, desenând linii ferme, rotunjind buzele şi căzând drept pe linia nasului. Se scufunda în ochii lui negri ca într-o fântână din care-ţi iei apă rece la vremuri de aprigă secetă. Îşi rezema apoi privirile de umerii lui, îi mângâia cu ele mâinile şi îi gâdila tălpile. Era un ritual de privit de care nu se sătura niciodată. Din punctul de la capătul şinei, ea îl desena mereu pe Rareş.

Pierdută în orizontul cu amintiri, Miruna nu simţea timpul. Broboanele de sudoare se transformau în lacrimi şi se pierdeau în zâmbetul plin de speranţă şi nerăbdare. Punctul se tranformă în tren. Miruna se apropie de marginea peronului şi cu mâna făcută streaşină peste ochi se uită cum creşte. Cerşetoarea o privi zeflemitor, îşi ascunse bagajele şi se pregăti să primească bunăvoinţa călătorilor. Se alegea mereu cu câte ceva, în timp ce fătuca asta proastă aştepta în fiecare săptămână degeaba. Trenul şuieră, încetini şi în cele din urmă opri în staţie. Peronul se umplu de oameni, de voci, de bagaje. Cerşetoarea începu să se tânguie şi să împartă binecuvântări, ascunzând rapid banuţii primiţi.
Miruna se pierduse deja prin mulţime, căutându-l.