Drumurile mele toate

Nu, nu m-am născut pe drumuri, deși ar fi fost foarte posibil pentru că m-am trezit să vin pe lume într-o zi de miting în care toate străzile erau blocate. Cu toate acestea, drumurile au fost mereu mediul meu preferat. Îmi plăcea să merg la grădiniță, nu să stau acolo. Mă încântau plimbările lungi în compania bunicilor, pe străzi și pe coclauri, iubeam mersul cu trenul și deși mi se făcea ocazional rău în mașină eram mereu primul de plecare. Am zburat cu avionul și mi-aș fi dorit să meargă ca funia-n sac pentru că mie mi-au plăcut curbele. Am petrecut o săptămână în autocar, făcând 1000 km pe zi, dar nu m-aș mai fi dat dus acasă. Petrec zilnic cel puțin 2 ore pe drum spre și dinspre servici și de cele mai multe ori mă întorc acasă pe drumuri ocolite ca să dureze mai mult. Drumul nu mă obosește, nu mă plictisește, nu mă pierde.

Drumurile sunt un drog. Odată ce le-ai prins gustul nu mai poți scăpa de ispita lor. Te cheamă din cel mai dulce somn, te alungă de lângă cel drag, te împing la disperare și te trag de mână când ți-e lumea mai frumoasă, pe furtună și zăpadă. Îți cheltuie toate economiile, căci trebuie să recunoaștem că un drum vrea benzină sau bilete de tren, cazare, mâncare, apă caldă, haine curate, aparat de fotografiat, telefon și câte și mai câte. Devii sclav fără să-ți dai seama și nu există nici un medicament sau manual care să te ajute să scapi de obsesie.

Am plecat pe drumuri asfaltate și pe drumuri trasate doar de călători. Le-am împărțit cu cei pe care-i iubesc, ca semn al iubirii ce le-o port. Le-am dăruit o felie din drumurile mele ca și cum le-aș dărui un giuvaier prețios, un gram de cer. Am privit indicatoarele rutiere cu emoția cu care privești un tablou de Van Gogh într-un muzeu parizian. Mi-am urmărit umbra întipărită pe asfalt și i-am mulțumit că mă însoțește așa cum mulțumești unui înger păzitor că nu te lasă singur. Am gonit pe drumuri cunoscute și am pășit tiptil pe drumuri nedescoperite mie, am așteptat și m-am rugat. Cred că cel mai mult m-am rugat pe drumuri: să iasă soarele, să găsesc totul bine la destinație, să-mi apere dragostea de ploi și furtuni, să șteargă necazul de care fug, să mă ajute la examenul care mă așteaptă, să mă țină benzina până la pompă, să fie în viață, să mă aștepte, să mă iubească, să întâlnesc berze, să mă întorc curând. Am devorat drumul și el m-a devorat pe mine. Nu, nu pot să scap de beteșugul ăsta și nici n-o cer.

Cel mai frumos drum? Cel pe care-l aștept să vină, să-i văđ punctul în care se termină și să mă scufund în el până când ajungem un singur punct, un singur om. Un drum însoțit de umbră, în care să țin în brațe omul drag, să vedem cu un singur ochi de ciclop și să simțim cu două inimi. Un drum prin munți, prin timp, cu respirația întretăiată de efort, cu glasul pierit de frumusețe, plin de praf, un drum prin pădure, spre apus.

Cel mai urât drum? Acela din noaptea de Înviere în care cerul s-a prăbușit în mine, un drum prin noapte, cu urcuș greu și speranțe deșarte, în care totul era stabilit și eu nu puteam decât să alerg cu o viteză minusculă pe un asfalt transformat în smoală fierbinte. Aș face oricând acel drum înzecit dacă aș găsi la destinație ce-mi doream să găsesc. Dar se zice că dacă nu găsești la destinație ceea ce căutai înseamnă că nu ai ajuns la destinație. Așa că toate drumurile mele sunt de fapt un singur drum segmentat care duce spre acel ceva pe care-l caut, spre singurul punct cu care mă pot confunda, un drum pe care voi avea mereu alături umbra. Mi se vor perinda prin suflet case și copaci, nori și mări, apus și răsărit, oameni și fluturi, dar nu mă pot opri decât atunci când drumul se termină.