Societatea mi-a dat niște șanse și mi-a refuzat altele. Profesional vorbind am făcut niște alegeri într-un anumit context și lucrurile au depins de mine. Dar educația primită a fost decisivă. Ca și pe alți prieteni de-ai mei, părinții m-au învățat să fiu propriul eu și să nu-mi plec urechea la răutățile altora. S-au străduit să mă convingă că mai toate problemele mele veneau din invidia și răutatea celorlalți și nu din vreo incapacitate personală. Am crescut cu „Ce-i al tău e pus deoparte” și am constatat în cele din urmă că nu este așa deloc. Școlile înalte nu au triat oamenii din jurul meu suficient de mult încât să rămână doar cei care mă plac și părerile lor sunt cam aceleași cu ale colegilor de grădiniță. Am aflat atunci când mi-am ascultat vocea interioară pentru prima dată că nu sunt persoana pe care o cunosc părinții mei. A durut și a fost cam târziu.
Ne învățăm copiii să nu asculte și să nu pună la suflet părerile negative ale celor din jur. Ei nu sunt supraponderali, doar colegii de clasă sunt răutăcioși. Ei sunt foarte sociabili, dar copiii sunt invidioși și nu vor să le fie prieteni. Ei nu sunt melancolici și retrași, doar viitori artiști. Și uite-așa, în loc să luăm măsuri pentru a combate o problemă inițial simplă, o ignorăm până când nu mai avem ce-i face. Unii merg atât de departe încât nu recunosc existența unor probleme cu drogurile sau cu băutura. Sperăm că ne ferim copilul de suferință, dar nu facem decât să-i adunăm un drob de sare deasupra capului și, credeți-mă, drobul va cădea când se așteaptă mai puțin. Este greu să vedem defectele și să le recunoaștem, dar cred că i-am face un serviciu copilului. Societatea nu e blândă, ei trebuie să fie pregătiți.
Eu am avut noroc. Părinții mei s-au priceput destul de bine să mă antreneze pentru mai toate situațiile. Și ei mi-au ascuns – sau n-au vrut să vadă – slăbiciuni pe care copil fiind aș fi avut mai multe șanse să le remediez. Acum e mai dificil și mi-e mai teamă pentru că voi cădea mai de sus (e la fel cu a începe să schiezi la 40 de ani). Dar, în definitiv, totul depinde de mine.
Postări
Ne nastem intr-o anumita familie pentru ca reprezinta cadrul cel mai potrivit pentru evolutia noastra spirituala. Parintii sunt insa subiectivi si ne au atat de aproape incat uneori ne privesc cu prea multa indulgenta. Ne revine sarcina de a ne analiza in tacere, de a ne struni la nevoie si de a ne cladi frumos pe dinauntru.
RăspundețiȘtergereAsa e, uneori insa este nevoie de putina obiectivitate. Ne ratacim si avem nevoie de un dus rece si un indicator catre drumul bun.
RăspundețiȘtergereSper sa fiu suficient de obiectiv pentru a fi un indicator bun in viata copiilor mei si suficient de subiectiv si indulgent pentru ca ei sa ma simta mereu aproape.