Despre locuri și orașe – Mizil

Nu vă uitați chiorâș, Mizil este un oraș din județul Prahova, aflat pe drumul dintre Ploiești și Buzău. Recunosc, nu este un loc turistic, deși se află pe Drumul Vinului și dacă veniți toamna când se fac strugurii puteți face un popas la fiecare două porți pentru vin, must, struguri și alte roade de toamnă. Și crizanteme, multe, bogate, multicolore. Dar nu pentru asta am ajuns la Mizil și nici pentru a vedea locul unde Conu' Leonida a dat piept cu reacțiunea sau 'Orașul unde nu se întâmplă nimic' cum a zis Geo Bogza după cele 175 de minute petrecute la Mizil. Am venit la Mizil la o întâlnire, la o primă întâlnire de dragoste.

Nu mint când spun că este vorba despre un oraș mic. Mergeam cu 40 km/h și am trecut prin centru ca prin brânză, deși ar fi trebuit să opresc când am văzut biserica. Era clar că acolo e centrul. Am reușit să întorc aproape de ieșirea din oraș și am cerut indicații la o benzinărie unde și câinele s-a uitat ciudat la mine. Da, căutam Casa de cultură, pitită în spatele dispensarului, dar care se află chiar în centru. M-am întors cu 20 km/h și am dat ocol până am găsit instituția și un loc de parcare. Apoi am dat ocol clădirii până am găsit o ușă deschisă. În tot acest timp mi-a țiuit liniștea în urechi. Liniște de oraș mic, de priviri curioase, de aer tare. Am intrat și m-am prezentat doamnelor de la masa de întâmpinare. N-au spus nimic și am rămas curând fără cuvinte, doar cu un zâmbet jenat și cam tâmp. Mi-au zis că pot intra în sală și, pentru că ajunsesem exact la ora anunțată, am intrat. M-am trezit singură într-o sală mare plină de scaune tapițate. Doamnele au venit după mine și mi-au alungat nedumerirea spunându-mi că încă nu a început și că pot sta cu dânsele până începe (sau până mai vine cineva să nu mă simt stingheră în sală). Am refuzat (politicos sper) și am ieșit să văd orașul.

Biserica este cea mai frumoasă clădire din multe orașe românești. Mizil nu se dezminte. Două parcuri mici, câteva monumente, un târg de sfârșit de săptămână (cu brânză, pastramă, covrigi, miere, gemuri, călușei, jocuri mecanice, bilete de loto), primăria în haină nouă. Lume multă, dar se știau toți între ei, se salutau și stăteau de vorbă de parcă n-ar fi fost zi de lucru și n-ar fi avut nici o treabă. Străinul cu aparat foto e privit cu suspiciune. Am aflat că aici se fac saltelele Relaxa și vinul Tohan. Apoi m-am retras din nou în Casa de cultură unde deja începuse să se adune lume. Întâi organizatori, sunetist, doamnele de la bibliotecă, fetele de la Amadeus care aveau recital. Apoi școala primară, gimnaziul, liceul, profesorii, doamna jurist, invitații și restul orașului. Sala s-a umplut.

Au vorbit primarul Emil Proșcan,organizatorul, Dan Puric (trebuie să revin cu detalii despre părerile domniei sale despre tot și toate pentru că m-a revoltat, m-a intrigat și merită un răspuns), Gheorghe Neagu de la Oglinda literară , Florentin Popescu. Prin telefon Dan Pița și Fănuș Neagu.

Într-o atmosferă și comică și tristă, de la masa de nuntă cocoțată pe o scenă frumos aranjată (posibil de un scenograf angajat care a costat posibil 2400 ron, bârfea lumea în jurul meu) a răzbătut dorința de a face literatură de calitate, literatură românească. Într-o țară în care fiecare se gândește la el, la clipa actuală, la chiria de mâine, la Mizil, într-o sală întunecoasă de cămin cultural, de pe o scenă împodobită festiv în cearceafuri lucioase, o mână de oameni militau pentru dreptul cuvântului la viață. Și nu militau oricum, ci cu emoție, cu suflet.

Nu știu dacă cei pe care îi publică revista literară Fereastra de la Mizil vor ajunge scriitori recunoscuți, vor avea cărți cu coperte frumoase așezate cuminți în rafturi de librării. Nu știu nici măcar să spun dacă au vreo urmă de talent. Dar își doresc să înșire cuvinte și să le vadă așternute pe hârtie. Iar cei la Mizil - domnul Lucian Mănăilescu, cel care duce singur toată munca de redacție, organizare, fotografii, design, buget – dăruiesc un pic din sufletul lor acestei dorințe. De dragul literaturii române. Sunt vorbe mari, știu. Dar mai știu că efortul domniilor lor va fi răsplătit. Au găsit resurse pentru a organiza acest eveniment în ultimii 4 ani. M-au convins să descopăr orașul Mizil, revista Fereastra și bucuria unor oameni care au speranța că vor schimba ceva în bine. Am avut o întâlnire plăcută, aproape 240 de minute de Mizil, și-l contrazic pe Geo Bogza: la Mizil se întâmplă ceva!