Despre valuri

Stau pe malul mării și aștept ca apa sărată să-mi îmbrățișeze picioarele. Nu știu mare lucru despre ce se va întâmpla, dacă îmbrățișarea mă va face fericită sau nu. Nu știu nici măcar dacă apa e rece. Mă tem, dar nu mă depărtez de valuri. Mi s-au lipit tălpile de nisipul ud și mă scufund în el ritmic, de fiecare dată când îmi umplu plămânii cu aer. Nu mai am mult timp.

Valurile se sparg mai blând sau mai năvalnic. Uneori ajung chiar foarte aproape de degetele mele care se întind nemișcate, dornice, neputincioase. Un pas ar fi de ajuns, dar nu-l fac. Îmi curg lacrimi sărate și se scurg dureros în îmbrățișarea mării, dar eu nu știu cum e, nu îndrăznesc să mă apropii, nu am curaj să fug. Un glas mă strigă de departe și împreună cu el toți demonii spaimei mele. Mi-e teamă de înec, nu sunt un înotător bun, dar știu că am câteva șanse. Timpul se scurge ca nisipul printre degetele mele și mă scufund din ce în ce mai adânc.

E prea târziu să fug, e prea târziu să-mi doresc altceva. Rămân înfiptă în nisip ca un far veșnic singur, ascultând sirenele de departe. Un far nemișcat, neîmplinit, spectator fără drept de participare, grădinar fără grădină, copac fără frunze. Mă învăluie mirosul mării, aproape îmi dezlipesc un picior. Glasul mă strigă și mă întorc. Când privirea mea regăsește marea au trecut ani, m-am scufundat până la gleznă și devin conștientă de timpul măsurat, drămuit. Îmi astup urechile și încerc din nou să mă smulg din nisip. Valurile vin prietenoase până aproape de mine, chemându-mă, rugându-mă. Îmi smulg un picior și o bucată de suflet. Mai multe lacrimi, mai mult sânge, toate sărate de parcă sunt făcută din mare. Sunt sleită de puteri și aș vrea o clipă de răgaz, dar nu mai am timp, știu că dacă mă opresc vor trece ani până voi ajunge aici din nou și cine știe dacă voi mai ajunge. Sunt cu un picior în aer, cu sufletul zdrobit, cu sângele zvâcnind în fiecare por, marea mă strigă, glasul se tânguie, îmi șuieră urechile. Încotro?