Joi

E prea întuneric. Poate chiar plouă. Nu văd nimic. A da, trebuie să deschid și ochii ca să văd.
Cu gândurile astea îmi consum câteva minute importante în pragul dimineții. Apoi încerc să recuperez timpul pierdut și mai rău întârzii. Ies pe ușă fără ruj, cu cei mai comozi și lăbărțați pantofi, verificând des ceasul. E bine, ajung. Pierd primul metrou și citesc relaxată 6 minute până vine altul. Mă înghesui involuntar cu cartea deschisă și fără să mă țin de bară (necesită antrenament!). Prind cu greu al doilea metrou și consult bucuroasă ceasul. Ajung. Metroul decide să staționeze în tunel în așteptare. Mă uit la ceas un pic stresată și mă lipesc de ușă socotind o lansare cu bătaie lungă. Încă ajung. În sfâșit poposește în stație, deschide ușile cât să mă strecor și ies prima din metrou, urc prima pe trepte și văd prima fundul microbuzului care se îndepărtează. Am ajuns. Uimit de dosul primit, consult ceasul. La fix. Revin la metrou - căci ruta alternativă are alt punct de plecare – și văd alt dos, al metroului. Citesc 4 minute și mă urc în metroul aproape gol.

Ruta alternativă este în reconstrucție. Pe scurt, șantier. Mă felicit că nu am tocuri și patinez prin noroi 20 de minute. Ajung târziu și mă jenez cumplit de pantofii mei stâlciți și plini de noroi și de ciorapii stropiți nepermis de mult. În fața intrării o duduie coboară neatinsă dintr-un taxi. O privesc cu ură. Are pantofi curați. O depășesc grăbită, dar mă ajunge din urmă la lift. Abia atunci constat că are părul ud și se examinează uimită, nesigură de hainele pe care le poartă. Am uitat de ură și ne privim complice. Îmi șoptește stins: „M-am trezit târziu”. Deja ne zâmbim. Ea coboară la 3, eu merg mai sus. La 3, un nene drăguț mă informează că ar fi bine să cobor pentru că liftul nu merge mai sus. Ies umil și urc pe scări. Mă opresc direct în baie și-mi spăl agitată ciorapii și pantofii. Târziu, foarte târziu, ajung la birou.

După o somnolență de 8 ore plus pauză de masă, găsesc foarte plăcută ocazia de a mânca o pizza în oraș. N-am mult timp, la 7 fără un sfert trebuie să mă prezint la Ateneu (a început stagiunea!), dar pentru un prieten și o vorbă se găsește timp mereu. Surprinzător, și prietenul mai are treburi și terminăm de mâncat suficient de devreme cât să apuc să stau de taclare jumătate de oră cu tovarășii de la renne, reuniți la o roată de bere. E prima oară când îi văd, dar sunt plăcuți și veseli și mă despart cu greu. Ajung alergând la Ateneu la 7 fără 5. Îmi ocup locul, îmi amuțesc telefonul, îmi adun gândurile și cu ochii închiși și degetele neliniștite, savurez. Primesc 2 bisuri de solist și 2 de orchestră. O zi plină de noroc!