O lecție

Am văzut-o de departe, la fel de șleampătă cum o știusem și cu 10 (poate 15? ) ani în urmă. Era prea târziu s-o ocolesc și nici n-aveam de gând să mă agit prea mult. Ducea în brațe un copil de vreun an și era absorbită complet de el. Am zis "Bună ziua", încetinind doar pasul, cum fac trenurile în haltele în care nu vor să oprească. Aproape trecuse de mine, când s-a oprit brusc, și-a dezlipit privirea de pe copil și a rămas cu ea fixată pe mine.

Nu-și mai amintea cum mă cheamă, dar nici eu nu-i mai știam numele. Fusese una dintre profele din generală și asta îmi era suficient. Ba chiar unul dintre profesorii care nimeriseră meseria accidental și de la care consideram că nu am nimic de învățat. Mi-am spus numele și s-a luminat a aducere aminte. Mi s-a părut falsă, dar a început să turuie tot felul de detalii despre mine cea de atunci și n-am mai putut să tăgăduiesc că își amintea de mine. M-a întrebat de toate, cum fac oamenii când nu te-au mai întâlnit de multă vreme. Ce școli am mai făcut, ce meserie am, unde lucrez, cum mi se pare viața după școala generală. Copilul îi adormise în brațe, dar ea tot întreba și descosea, legănându-l uneori și pupându-i câte o mână.

Fără să întreb mi-a spus că e încă profesoară la aceeași școală, dar că deocamdată era în concediu pentru copil. Mi-a spus că soțul ei are o slujbă foarte bună care îl ține ocupat până seara târziu. Că el e mulțumit așa și a muncit mult pentru slujbă. Nu mă interesa nimic din ce-mi spunea și expresia mea plictisită a oprit-o poate din povești. A făcut o pauză lungă și legănând copilul a zâmbit. Mi-a spus: "Nu știm niciodată ce ni se pregătește, dar mai devreme sau mai târziu toți ne alegem un drum. Eu sunt fericită cu al meu." Apoi a sărutat copilul pe frunte și în sfârșit ne-am despărțit. Ea fericită cu drumul ei, eu veghind cu atenție la al meu.