Trandafirul

Am trecut pe lângă omul cu trandafiri şi am ales unul alb. Părea obosit şi începea să se ofilească pe la margini, dar tot l-am vrut. Omul a încercat să-mi ofere unul roşu şi proaspăt, dar am refuzat aproape brutal şi l-am scos din grămadă pe cel alb. Două petale aproape că i s-au desprins încă de la început. L-am strâns în pumn cu grijă, ajutându-l să rămână întreg.

I-am potrivit apa şi l-am instalat într-un pahar de plastic. Drept recunoştiinţă, şi-a întins petalele spre mine, răsucindu-le mult în exterior şi arătându-şi miezul crud. S-a îngălbenit un pic şi cred că l-a durut extensia, dar nu vrea să recunoască şi nici să lase din semeţie. Pe drum, i-am şoptit că am încredere în el şi că este foarte important pentru mine şi cred că va fi la înălţime. Miroase dulce, a grădină, a libertate, a viaţă. A dragoste. Dintr-aceea nedefinită dintre un om şi o floare. Dintre noi.