Tăcere

Tăcere. Îmi strâng cu putere ursulețul de pluș și îi șoptesc să nu-mi dea drumul la mână orice ar fi. Sper să mă asculte, nu știu cum m-aș descurca fără el. Mi-e teamă. Nu, sunt îngrozit de liniștea asta care-mi pătrunde în cap și-n piept. Doar tusea mă face să uit de spaimă, doar boabele de sudoare se mișcă în tăcerea nefirească instalată în jur. Sunt singur, deși sunt toți cu mine. Nu vreau decât ursul, prieten de nădejde, care le știe pe toate și nu judecă nimic. Nu plânge, nu se ascunde după perdele ca să nu-l văd, nu mă ceartă și nu mă părăsește. Nu mă trimite la culcare singur. Îl strâng, e încă lângă mine, dar parcă i-a slăbit strânsoarea. Nu cumva i-o fi rău? Aș vrea să mă uit la el, dar nu, nu mă pot mișca. Mi-au dat ceva ce mi-a înțepenit brațele și gâtul, mereu îmi dau câte ceva amar și mint că e ultima dată. Pot doar să-l strâng lângă mine și să fixez la nesfârșit tavanul alb al unei camere care miroase urât. Aș putea să strig, dar în tăcerea asta sigur s-ar sparge ferestrele. Să nu mă lași, nu acum, încă puțin și promit că ne va fi mai bine și chiar vom reuși să spargem tăcerea, de-a fi să spargem și ferestrele.