Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi dorul

Am nevoie de-o vacanţă. De una din acele vacanţe neincluse în buget, nepregătite şi fără aşteptări. Ca vacanţa inedită pe care am avut-o în clasa a doua, când am plecat la o conferinţă la Sinaia cu mama, refuzând cu un zâmbet mult prea evident onoarea de a fi făcută pionier în primul val. Nu cred că m-a iertat învăţătoarea pentru impertinenţă, dar s-a sfârşit comunismul şi n-a mai avut încotro.

Nu-mi mai amintesc mare lucru din excursia respectivă (o căciulă care mă enerva răzbate totuşi printre amintiri), dar mi-aduc aminte bucuria lucrului interzis, a fugii, a eliberării. Şi astăzi mă bucur poate prea mult de o zi liberă pe fugă, în care anunţ la birou prea târziu că nu ajung şi-n care gustul fructului interzis îmi bucură gingiile cu înţepături uşoare. Oare cum va fi când mă întorc? Nu, nu vreau să ştiu. Azi nu. 

Cumva cerul e mai albastru în astfel de zile, ploaia mai parfumată, soarele mai dulce, aerul mai curat, verdele mai verde şi noroiul mai romantic. Am nevoie de-o vacanţă în care să nu-mi pese decât de prezent, de cât se vede până la linia orizontului, de cât se aude în jurul meu şi prin telefon. Nu vreau să mă trezesc când sună ceasul, nu vreau nici măcar să port ceas, să ştiu când începe sau când se termină. Vreau să-mi îngheţe nasul pe un vârf de munte şi nu în faţa calculatorului, să mi se înroşească obrajii de frig şi nu de fard, să port bocanci şi să nu-mi pese de noroi. Vreau să mă uit la stele. Într-un mod mult prea egoist am nevoie de asftel de momente, de rupturi de ritm. Am nevoie să trântească cineva o uşă în mijlocul unei melodii lălăite. Să deschid geamul ca să iau o gură de aer rece până mi se ard plămânii şi îşi amintesc din nou să respire. Liber.