Viața într-un montagne russe

Mă trezesc dimineața devreme și încerc să mă culc cât mai târziu. În strâmtul interval dintre început și sfârșit, mă țin de barele de siguranță până mă dor degetele. Încerc să le dezmorțesc pe rând, o cafea, o plimbare, un drum, un apus. Mă relaxez un pic la urcare, privind soarele în față și așteptând să mi se întâmple numai mie tot ce universul a construit mai bun. Ba chiar slăbesc uneori strânsoarea, îmbătată de aerul tare al înălțimii. Iar când totul pare perfect, când lumea e toată departe și mică, nimic nu mă mai poate ajunge în prăbușirea mea. Îmi fixez privirea într-un punct și aștept cu răsuflarea tăiată impactul fatal cu asfaltul. Dar nu.. când imaginile trec neinteligibile pe lângă mine, când urechile sunt asurzite, când pielea mi-e zgâriată de vânt până la sânge, atunci o iau în sus. Miraculos, salvator. Uneori mă zgâlțâie lovindu-mă de pereți, alteori curelele de siguranță îmi sfârtecă pieptul, dar în cele mai înspăimântătoare situații ceea ce numesc echilibru se răstoarnă, podeaua sigură îmi fuge de sub picioare, cerul și pământul devin una. Și totuși mă țin de bare cu disperare, îmi înfing unghiile în metalul rece și refuz să cobor. Încă o tură și încă una, până când fluturii din stomac își vor găsi liniștea, până când timpul va dispare și culorile se vor contopi, până când n-am să mai știu de e ieri sau mâine, până voi învăța să zbor.