Scrisoarea (leapșă)

Vă propun un exercițiu de imaginație. Scrieți câteva rânduri adresate vouă înșivă așa cum vă vedeți peste câteva zeci de ani. Sophie, Lotusull, Carmen, SoriN, Teo Negură, gangureli.. vă provoc să faceți cunoștiință cu voi. Am făcut eu primul pas:

Draga mea M.,

Mă tem că m-ai uitat. Ştiu sigur că de ceva vreme nu-ţi mai aminteşti cum arăta faţa ta fără riduri. Probabil râzi de groaza care m-a cuprins când am descoperit primul rid, clar, crud, fără urmă de îndoială. Mă întreb cum reuşeşti să rezişti sub masca aceea implacabilă, pe care nici un fond de ten nu mai reuşeşte s-o ascundă. Adevărul e că nu te cunosc prea bine. Ştiu că în casa ta cu mult soare şi multe cărţi, cu fotolii mari, covoare colorate şi laptop îţi recreezi din amintiri şi frânturi de lume o altă viaţă. Mi-aduc aminte că-ţi plăcea să scrii şi bănuiesc că încă o faci. Iar dacă nu te mai ajută ochii, probabil povesteşti ce-ai vrea să scrii. Îţi vin nepoţii rar în vizită şi poate ai regrete, dar nu-ţi face griji: de-aici de la mine se văd copii veseli, care adoră poveştile tale şi vin cu prăjituri de acasă (ştiu sigur că încă le arzi pe ale tale). Ieşi în curte chiar acum şi uită-te la ei. Priveşte-i cum se caţără pe genunchii lui, iar el îi ceartă morocănos şi absent, cum încearcă în zadar să se concentreze la manualul ăla de reparaţii. Îi împinge la o parte şi se ridică parcă mai uşor decât ieri. Nu-ţi face griji, se descurcă el. Uite-l cum se duce spre motor ţinând într-o mână cartea şi-n cealaltă ochelarii, cu copiii alergând pe lângă el şi strigând în gura mare ‚lepalaţii!’. Îi alungă, se încruntă, dar ştii bine că zâmbeşte în barbă. Vor sta câteva ore acolo, murdari, prăfuiţi, desfăcând şuruburi şi suflând în ele, vor umple curtea de scule, de piese, de viaţă.

Nu ne-am văzut de atâta vreme. Îţi povestesc mereu ce mi se întâmplă, cumva cred că mă auzi. Numai ţie pot să-ţi spun de toate, deşi sunt câteva pe care nici măcar tu nu le ştii. Probabil te bucuri de pensie şi de textele tale, nu-ţi pasă că eu mă vait de muncă, de birou, de aer condiţionat. În casa ta luminoasă nu e loc de aşa ceva. Doar de cărţi, de filme, de reviste, de vizitele lui şi-ale copiilor, de încercările culinare, de fotografii. Îi aştepţi mereu, îmbrăcată în haine bune, cu părul aranjat şi ceva bun prin frigider. Dar mie? Pentru mine ce pregăteşti? De mine cât îţi pasă? Mă înghesui într-un colţ de memorie şi mă laşi să mă vait doar câteva clipe înainte de sărbători. Apoi te apuci de cadouri, de comisioane, de drumuri. Nu ştiu dacă te-am supărat, dacă regreţi ceva. Aş fi putut face mai multe pentru tine, dar trebuie să recunoşti că au fost şi deciziile tale. A fost şi viaţa ta. Tu ai ales să scrii, tu te-ai încăpăţânat să înşiri poveşti pe care ştiai că nu le va citi nimeni. Şi n-a fost chiar aşa de rău. Ai avut câteva colaborări frumoase, ai câştigat şi ceva bani. E drept, n-ai putut renunţa la slujba curentă, dar scrisul ţi-a făcut viaţa mai bună. Te-a eliberat. Şi-apoi tot tu ai vrut să iubeşti aşa, redefinind normalul, ignorând cu egoism tot ce nu s-a potrivit reţetei tale. Dar uită-te la el. Ştii bine că îl iubeşti şi că n-ai fi putut face altfel. Eşti plină de riduri, dar şi de amintiri, te-au lăsat ochii, dar strălucesc mai tare ca oricând, nu mai arăţi ca la 20 de ani, dar te simţi ca atunci. Deci am făcut eu şi ceva bun. Lasă-mă să cred că da şi eu îţi promit că mă voi strădui mai mult.

Pe curând,

M.