Superofertă – Raiul

-  Eu zic că e mai bine să crezi în Rai.
-  Ești așa convinsă că există?
-  Nu, dar dacă există și ai crezut că există o să-ți fie bine. Dacă nu, oricum nu pierzi nimic.

De când le-am auzit pe cele două fete de 16-17 ani vorbind așa, mă tot gândesc dacă cea care susținea că a crede în existența Raiului îți aduce numai beneficii vorbea prostii sau era de o înțelepciune rară. Ignora cu desăvârșire faptul că existența Raiului înseamnă și existența Dumnezeirii autotștiutoare și că mica ei socoteală n-ar fi rezistat nici preț de un gând în fața cunoașterii divine. Pe de altă parte, logica prin care își asigura un loc privilegiat este demnă de orice guru al afacerilor, pentru că cine se gândește să facă afaceri cu Dumnezeu?

Mă uit în jurul meu și observ cum oamenii se schimbă. Bunica mă învăța ce e frumos și ce nu, mă învăța să respect oamenii și să nu deranjez pe nimeni. Mama m-a învățat să simt oamenii care-mi vor răul și să-i ocolesc, să nu ascult ce spune gura lumii. Bunicul m-a învățat să-mi spun părerile răspicat și cu hotărâre, să nu renunț la lucrurile în care cred și să nu-mi plec ochii decât atunci când am greșit. Tata m-a învățat să mă bucur de fiecare clipă, să folosesc banii ca să trăiesc cu plăcere și să muncesc pentru ce-mi doresc. Nu m-a învățat nimeni logica afacerilor, metode rapide de a obține venituri, cum să fiu șef și să dau ordine. Mă uitam la acele fete cu invidie, gândeau altfel decât mine și varianta lor e cea actuală și de succes: totul se negociază și pentru toate există o soluție.

Oamenii trăiesc cu mai puține îngrădiri impuse de conștiință, morală și societate. Mă bucur că e așa pentru că toate acestea sunt făcute de om și știrbeau mult din farmecul vieții. Pe de altă parte sunt atât de amețiți de economie, câștiguri și avansare pe scara socială încât uită să se distreze, să se cunoască, să comunice (da, cu toată tehnologia asta avansată, deși vorbesc zeci de ore la telefon, nu mai știu să comunice). Se încrâncenează din orice și se îmbrâncesc pe oriunde. Au șanse pe care bunicii și părinții mei nu le-au avut, multe nici chiar eu nu le-am avut. În felul lor, cele două fete își puneau întrebări și căutau cu logică răspunsuri. Se bazau pe propria judecată. Probabil nu e șmecher să crezi în Dumnezeu și în Rai, dar pentru ele părea a fi o soluție bună pentru viața de după moarte. Iar faptul că la 16 ani se gândeau la așa ceva (și nu la ultimul tip de mp3 player sau de notebook) a făcut ca vocea lor să iasă din mulțime.

Încotro ne îndreptăm? Spre un Rai bine pus la punct, spre un neant nedefinit, spre Iad pentru că ne-am îndoit sau pur și simplu în pământ?