Romane de dragoste

Nu știu câți dintre voi citesc romane de dragoste. Adevărul e că pasaje dedicate acestui sentiment se găsesc în mai toate romanele așa că nu se justifică lectura unuia dedicat doar lui. De altfel nici eu mă dau în vânt să găsesc dragostea prin cărți pentru că mi se pare un subiect obișnuit, uzual, în timp ce alte sentimente, filosofii sau mărturii sunt mai rare și deci mai atrăgătoare. Am fost însă și eu adolescent și mi-am făcut porția de romantism, suferință, îndrăgosteală și sărituri peste bariere prin literatură.

"Pe aripile vântului", "Mândrie și prejudecată", "Potopul", "Contele de Monte Cristo", "Misterele Parisului", "Quo Vadis" sunt doar câteva exemple de romane în care la 16 ani vedeam numai poveștile de iubire. Ignoram istoria, situațiile sociale descrise atât de real, luptele cumplite și toate atributele personajelor. Extrăgeam doar seva îndrăgostelii și așteptam cu sufletul la gură un deznodământ fericit pentru protagoniști. Mai târziu am recitit aceste romane și mi s-a părut că le-am descoperit pentru prima dată. Culmea, nu mai erau romane de dragoste.

Căutând chilipiruri prin târguri de cărți mă lipesc uneori de romane care nu-mi spun mare lucru, dar care sunt atât de ieftine încât mi se lipesc de mână. Este plăcută senzația care mă cuprinde când deschid o carte despre care nu știu nimic și de la care nu am așteptări. Le aleg după numele sonor al autorului sau după câteva rânduri din mijlocul cărții citite în fugă. Ultima achiziție de acest fel este "O pagină de dragoste" scrisă de Emile Zola. Da, evident, un roman de dragoste pur, poetic și presupun dramatic (încă nu știu finalul, dar așa intuiesc). Miroase a roman franțuzesc, a mosc și răsfoind paginile sale aud foșnind fustele de catifea grea ale doamnelor. Citesc despre oameni care suferă în fața unor iubiri imposibile pentru rigorile societății. Le compar fără să vreau cu iubirile revoluționare ale Simonei de Beauvoir din "Sângele celorlalți", iubiri care nu știau limite și nu aveau liniște, iubiri care clocoteau ca smoala și ucideau orice altă formă de viață. Cât de mult s-a schimbat Parisul.

Constat că nu sunt în stare să definesc un roman de dragoste. Nu pot da nici măcar exemple pentru că toate ar fi subiective și s-ar putea ca recitindu-le peste câțiva ani să am altă părere. În plus, este clar că un roman nu se poate bizui doar pe o poveste de dragoste și apar astfel alte subiecte adiacente care pot atrage atenția mai mult decât povestea inițială. Și totuși oamenii se încăpățânează să se agațe de acest gen de romane, să ofteze neînțeles în paginile lor, să se identifice cu personajele preferate și să spere la un deznodământ asemănător și pentru povestea lor reală. O linguriță de dragoste se pare că n-ar trebui să lipsească din nici un roman pentru a avea succes la public. Sau nu?