3.52 noiembrie

Văd doar o lumină difuză, aud gemete, strigăte surde. Umbre neînţelese aleargă, se bat, se macină. Vântul şuieră, iar în mine se bate un clopot. Aud depărtările, simt timpul în timpane. Ritmul inimii mele se ţine cu greu după lumină, după aer, după şuieratul adânc al lumii.

Am rămas în urmă sau am luat-o înainte? Încet, încet toate se îndepărtează. Nu mai aud nimic, nu mai văd lumina. Apari tu zâmbind, e soare în spatele tău, e muzică în urechile tale, e linişte în sufletul meu. Te simt doar. Nu te cunosc, nu te iubesc, nu te caut, nu te aştept. Uneori eşti, uneori nu. Eu te simt cumplit, te simt mâine şi nu mă sperii, te simt ieri şi nu te uit. Din nou bate clopotul în mine, din nou lumina difuză, din nou aer.

Apa rămâne în cadă. Îmi storc părul ud şi amintirea cu tine. E toamnă, e soare, cerul albastru şi pădurea roşie. Miros de copt şi de tine.

Respir anevoie. Azi aerul intră mai greu, mâine oare cum? Viaţa asta e un vulcan. Se aprinde, se învolburează şi-ntr-o clipă e doar cenuşă, te sufocă, te acoperă. Amuţeşte şi când se lasă liniştea erupe din nou cu ură, cu drag, cu pasiune. Îmi place. Când eram copil eram într-o bulă de săpun şi pluteam mereu la soare. Într-o zi bula s-a spart, am căzut şi a durut. Acum mă întreb dacă mai sunt copil sau ce?!

Când te doare zici că mai bine te lipseşti de toate, dar viaţa erupe din nou şi fără să vrei te trezeşti viu. Halal morală! Se joacă o pisică adormită cu un şoarece tembel şi, culmea, eşti fericit! Sau nu şi-atunci te vaiţi şi ţipi şi strigi că toată nefericirea ta e dată de alţii, când de fapt nu deschizi ochii destul ca să intre soarele. Halal judecată!

Ăsta sunt eu, doar eu, un praf de cenuşă arzând de dorinţă, de apă vie şi moartă şi toate gazele inerte. Bula de săpun e franjuri lângă mine şi mă întreb: mai sunt copil sau cum?! Mai sunt fericit sau mi se pare? Mai bine mă opresc din întrebat, îmi las inima să ardă, miroase frumos şi mă face să respir mai uşor. Mâine e soare sau mi se pare sau e o stea care răsare.

Iar tu mă faci să mă ascund, ştiai ? Mă faci să-mi ies din apele mele, să depăşesc cu furie orice mal şi să mă arunc tumultos asupra ta. Dărâm în cale orice casă, înec animale şi oameni, distrug ce-au construit alţii în ani şi mai ales ce-a construit El. Urgia se abate asupra lor şi nici măcar nu ştiu de ce. Sunt eu, doar eu, care-i lovesc neîncetat şi este numai vina ta. Şi totuşi nu te vreau decât pe tine. Nu-mi amintesc să fi vrut pe altcineva. Mi s-a oferit lumea şi te-am ales pe tine. Şi acum distrug fără milă tot ce-mi iese în cale. Nu mă pot opri. Plâng şi alerg şi mă zbat şi toate astea distrug ce alţii au construit cu trudă sau ce El a făcut cu drag. Mă faci să mă ascund, ştiai? Să plutesc, să zbor şi să le mângâi părul cu vântul acela călduţ de primăvară vremelnică. Mă faci să alin suferinţe din dragoste, doruri apuse şi dorinţe arzătoare, mă faci să mângâi lumea întreagă lovită de urgie, mă faci să le dau speranţe deşarte, să-i fac să viseze lucruri de neîmplinit. Şi totuşi n-aş putea fi fără tine, nu-mi amintesc să fi putut vreodată respira fără tine, să fi zâmbit vreodată fără să te am în gândul meu. Mă faci să mă ascund, ştiai? Mă faci să scriu vorbe nescrise, să mă scufund în propria-mi fiinţa şi în a ta deopotrivă, mă faci să uit de toate şi să mă fac un fluture ce nu trăieşte decât o zi în preajma ta. Mă lupt şi trec prin toate pentru o clipă de a fi cu tine. Am mutat munţi, am secat ape şi am desenat nori, dar nu te-am putut opri, nu te-am putut ţine lângă mine sau - mai bine zis - nu m-am putut eu întinde până la tine. Şi umblu nălucă nebună prin lumea care n-are nici o vină şi mă lovesc de toţi şi-mi pare rău. Distrug ce lumea a făcut cu trudă sau ce El a lăsat să fie în zilele cele dintâi. Mă faci să mă ascund, ştiai?

Acum e frig. De ce e rece soarele? Îmi îngheaţă picioarele şi e trist, căci îmi aduc aminte că lângă tine erau fierbinţi, lângă tine îmi abureau urechile şi părul avea volum şi ochii parcă îmi erau albaştrii. Acolo în casa ta călduţă, cu pătura pe picioare şi ceaiul de tei, acolo unde căţelul galben sforăie şi miroase a cozonac, acolo tu exişti? Uneori cred că mi se pare. Mi se scufundă picioarele în covorul gros, ireal, covorul îşi revine perfect la forma dinainte, dar inima mea arde înecată în lichide, picioarele mele rămân reci. Canapeaua e tare, florile palide, pereţii gri. Respir greu, sunt viu şi nu ştiu ce să fac cu mine. Libertatea e scumpă şi dragă şi grea. Pe mine mă striveşte şi nu-mi revin (ca fericitul covor) şi se întinde ca o plagă în singurătate. Vrea lanţuri, lanţuri de iarbă proaspăt cosită, lanţuri de drag şi amintire, de vânt şi nisip.

De ce întotdeauna e un film de dragoste?! Cand lumea mă zgârâie şi mă alungă, mereu e un film de dragoste. N-am plâns de muncă şi de nedreptate, n-am plâns de foame, de pizmă, de frică. Am plâns de dragoste de mi-au secat privirile negre, mi-au ars mâinile şi mi-s picioarele reci. Atât a mai rămas. Îmi spui asta cu seninătate, măsurând distanţa infinită dintre degetul mare şi arătător. Doar atât. În orizontul acela micuţ trăieşte un univers întreg, cu emoţii, vise şi viitor. Cine eşti tu să vorbeşti despre mâine?! Cine eşti tu să numeri timpul şi să-l mărgineşti? Greşesc adesea, mă uit în vâltoare, exagerez, pierd realitatea, te chinui, te sufoc femeie, dar acel atât este al meu şi mi-e drag. N-am să te las! Covorul meu e fericit, pot fi şi eu. El ştie să fie elastic, eu ştiu să iau forma iubirii. Fiecare cu talentele lui.

Mă hotărăsc să-ţi scriu. Nu e prima dată când îţi scriu şi nici prima dată când nu primeşti scrisoarea. Îţi scriu ce te-ar obosi să auzi de fiecare dată când steagul din câmp e bătut de vânt. Aparent e o situaţie fără ieşire. De fapt, e de un firesc înspăimântător şi adesea evitat. Să-ţi explic. Când bate vântul steguleţul se luptă să-şi păstreze poziţia lângă stâlpul lui de încredere, dar evident că vântul e mai puternic. Îl ia, îl loveşte, mă rog, chestii de steag. Tu nu trebuie să ştii toate astea. Oare cât trebuie să ştii?! Îl vezi fluturând şi uneori îţi place, uneori te enervează, uneori crezi că nu face ce trebuie. El te priveşte, respiraţi acelaşi aer, dar stâlpul îl ţine departe de tine. E singurul steag care-şi schimbă culoarea după anotimp ca să se asorteze cu tine, dar uneori te irită schimbarea lui. Nu-i nimic impresionant într-un steag. Nu reprezintă o ţară, o acţiune de protest, o revoluţie. Doar vântul îl ştie şi-l mişcă. Ceea ce e impresionant e că visează, trăieşte, simte, te aşteaptă, te ... Dar asta e deja altă scrisoare.

Am picioarele reci, vântul îmi suflă în urechi şi nu pot să închid fereastra. Of, pe unde umbli, mi s-a făcut poftă de pizza şi bere şi un film vesel, cu oameni frumoşi şi fără urmă de dragoste în el. Doar cu dragoste în noi. Aşa cum a fost şi o să mai fie. Ce penibil, ce văicareală, ce inutil! Mai bine să dorm. Până mâine mi se încălzesc picioarele şi visez ca omul – dormind - şi nu ca nebunii - cu ochii pe pereţi. Las fereastra deschisă pentru tine şi pentru soare. Nu fi geloasă, doar tu îmi încălzeşti sufletul. Muzica ta e în urechile mele, parfumul meu îţi bântuie somnul, atingerea ta îmi calmează picioarele, visele mele îţi trezesc zâmbete. Somn uşor, să ne fie de bine, la moş ajun şi mâine.