Absolutely Fabulous

Tocmai m-am întors de la târgul Absolutely Fabulous și-mi scotocesc printre bunătățile achiziționate (și prin cutia de ciocolată după ultimele bucățele). Cele mai multe achiziții sunt din domeniul impresiilor, dar cum aparatul de fotografiat a leșinat exact la prima poză după ce am plătit taxa de intrare, va trebui să mă credeți pe cuvânt.

M-am dus de curiozitate. Nu sunt nici o împătimită a hainelor vintage (a se citi vechi), nici un fashion blogger (a se citi stilist sau critic de modă sau model, cum doriți). Am o oarecare atracție către produsele făcute manual, dar adun mai mult idei pentru că produsele în sine mi se par scumpe. Singurul meu obiectiv erau fotografiile, dar am eșuat lamentabil în această încercare (și mi-e rușine pentru că și bateriile de rezervă erau descărcate). Găsiți fotografii de la edițiile anterioare ale târgului aici.

Lume multă, straturi groase de rimel și fond de ten, ținute dintre cele mai complicate în sistem ceapă, primele raze de primăvară întreținând atmosfera. M-am strecurat timid printre oamenii care se foiau zgomotos, încercând să prind un crâmpei din conversațiile lor, din dorințele și visele lor. Analizau cu interes haine vechi, desperecheate, poșete uzate și bijuterii din cutiile bunicilor. Recunosc, nu pot să pipăi o broșă sau o eșarfă care a aparținut cuiva și să nu mă gândesc la foștii proprietari, la condițiile în care s-au despărțit de obiectul respectiv (ori că nu le-a mai plăcut, ori că au fost nevoiți, ori că le-au pierdut, ori că au murit). Am impresia că obiectele rătăcite de primul lor proprietar sunt triste, amărâte, însingurate. Mă plimb printre ele ca printr-un orfelinat și mi se strânge inima gândindu-mă că am cruzimea să aleg. Și-atunci n-o fac. Le mângâi în trecere, le zâmbesc distant și nu le dau nici o clipă impresia că ar putea avea din nou un cămin.

Apoi mai sunt obiectele făcute manual, în general bijuterii, accesorii, poșete. Ei, aici e altă poveste, una neîncepută încă și foarte ispititoare. Le-am găsit la târg pe fetele de la BuyHand în colțul cărora mereu zăbovesc și analizez, pipăi și zâmbesc. Am găsit și alte colțuri apetisante, cu bijuterii din agate sălbatice, pictate sau împletite. De data aceasta, am preferat bijuteriile pictate manual ale doamnei Alina Anghelinei, profesor la școala de arte din Iași. Abia după ce alegerea mea a fost finală am aflat că nu există alt mijloc de a obține produsele dânsei, pentru că nu are un punct de vânzare online sau altfel. De fapt, la târg veniseră doar produsele, printr-o prietenă care confecțona rame din lemn și alte obiecte de artizanat. Dar la măsuța lor nu era lume. Straturile de fond de ten și buclele tapate se înghesuiau la zorzoane colorate, la tot felul de funde tricotate, la colțul unde se serveau cafea și cocktailurile.

Oricât de stilate și de avangardiste ar dori astfel de târguri să fie, mie tot bazar de mahala îmi par. Au un farmec aparte, dat de scotoceală și de permisivitatea infinită față de client, iar clientul respectă lucrușuroarele trudite bucată cu bucată sau adunate de prin șifoniere mâncate de carii mai mult decât teacurile perfecte din magazine. Microbul scotocelii, pipăirii, încercatului dă o amețeală plăcută și o dependență ușoară. Iar fiecare obiect rupt din acest context și lipit într-o garderobă complet nouă și cu altă personalitate se transformă, evoluează și oferă o bucurie complice noului proprietar: „Doar noi știm cum ne-am întâlnit, e o poveste întreagă. Mai știi cum stăteai tu bosumflat și cucoana aia grasă tocmai te dădea la o parte și-atunci eu te-am prins de mână și nu ți-am mai dat drumul?”
Care e povestea voastră? Cum v-ați cunoscut cu obiectul preferat?