Despre schimbare

De zeci de ani mă văd în oglindă. Mă privesc cu atenție și îmi cercetez porii cu lupa. Mă cunosc de atâta timp, dar n-aș putea să-mi reconstitui chipul din memorie. Lumea mă privește atent, scotocind în mine o urmă de adevăr. Ei văd doar chipul meu, iar eu nu reușesc să-l țin minte. În ochii lor mă văd schimonosită, obosită, bătrână, îi văd plictisindu-se, întorcând capul cu silă și mi-aș dori toate oglinzile lumii ca să înțeleg, ca să mă schimb.

Nu sunt nici obosită, nici bătrână, dar nu reușesc să trec dincolo de chipul ăsta pe care lumea îl știe și nu mai e dornică să-l vadă. Înțeleg dureros operațiile estetice, machiajul, frustrările legate de vârstă și aspect. Sunt același chip de zeci de ani și lumea s-a plictisit de mine, de nasul meu, de gura mea, de ochii mei ce nu reușesc să fie transparenți, de pielea mea opacă și surdă, de neclintit sub bătăile disperate ale inimii mele. Nimic nu mă ajută, poate doar un transplant de chip, o grefă de suflet. Sunt eu și nimic mai mult. Un eu care-și numără ridurile și firele albe și urlă mut că nu e bătrân, că nu e obosit.

Caut o schimbare. Una majoră care să alunge plictiseala din ochii celor ce mă privesc. Vreau să ies din spatele chipului ăstuia strâmt și recalcitrant, care se opune oricărei schimbări dorite de mine. Mă uit la prospețimea unei iubiri la colț de facultate și mă cuprinde nostalgia, dar chipul meu rămâne cu cearcăne și riduri. În spatele lui, e cu totul altă lume, dar nu mai știu s-o văd.