Orhan Pamuk – Fortăreața albă

Avem nevoie de povești chiar dacă ne limităm la știri de televiziune și profile ale rețelelor sociale. Iar poveștile lui Orhan Pamuk au fost răsplătite cu un premiu Nobel pentru literatură și comparate cu ale celor mai cunoscuți scriitori ai tuturor timpurilor - Jorge Luis Borges şi Italo Calvino.

Fortăreața albă este o poveste cu iz oriental cusută pe baza unor idei filosofice despre gemeni. Amestecul realității și al scriitorului este bine ponderat, astfel încât niciodată nu știi dacă e poveste sau adevăr. Documentarea romanului este remarcabilă, însuși autorul dezvăluindu-și la final referințele bibliografice utilizate. Nimic nu este întâmplător în romanul lui Pamuk: ideile despre oameni care seamănă atât de mult încât își iau locul unul altuia, detaliile geografice și etnice, momentele istorice punctate în poveste, însăși fortăreața albă peste care ușor ai trece ca fiind o plăsmuire a muzelor este o cetate reală (aflată undeva în Transilvania). Povestea este halucinantă și plauzibilă, dar mai înainte de toate este ademenitoare ca 1001 de nopți. Cu tâlc și poezie, cu acțiune și peisaj, cu personaje creionate din detalii reale, Fortăreața albă te ispitește, te face să aștepți nerăbdător finalul dorindu-ți să nu se termine. Îți dă posibilitatea să întrezărești deznodământul, ca apoi să te ducă în cu totul altă direcție.

Cred că cei mai buni scriitori sunt povestitorii. Sunt cei care reușesc prin cuvinte meșteșugite în poveste să te facă să te gândești la cele mai neașteptate aspecte ale umanității sau istoriei, la cele mai imposibile fantasme, la cele mai profunde sentimente. Sunt cei care nu au nevoie de metafore grele, de termeni ai filosofiei, de precizie, de istorie, de șocant, ci doar de cuvinte. Sunt cei care ating cerul cu mâna într-o frază.