Despre locuri și orașe – Mălăești

Vă dați seama că peste două săptămâni e sâmbătă? E acea sâmbătă de peste două săptămâni în care aveți marea ocazie să faceți ceva frumos. Ar putea suna ca o reclamă, dar de ce nu? Dacă publicitarii ne pot face să cumpărăm lucruri inutile, de ce n-am putea și noi să ne convingem să ne cumpărăm puțină liniște? și nu costă mult. Așa. Deci, peste două săptămâni îmi ofer deosebita ocazie de a observa că e frumos la mine acasă. Nu trebuie decât să mă sui într-un tren spre Brașov (cel de la ora 6, 6 30, 7, etc.) și să visez. De data asta simt că vreau ceva înalt, majestuos, sprințar și vesel, că doar e sâmbătă, așa că mă dau jos la Predeal. Trenul e plin de tineri veseli care se trezesc din mrejele somnului de sâmbătă după un vis frumos și râd, Doamne, ce mai râd. Am avut și eu 16 ani ca ei , așa că de ce nu, râd și eu. Până la Predeal sunt deja binedispusă și parcă a meritat deja să ascult reclama aia. Gara din Predeal e plină de amintiri. Soarele îmi zâmbește deși în București era ceață și urât. E clar, azi e ziua mea și chiar aud undeva departe un cântecel de La mulți ani! Oare încă mai visez? Nu, nu sigur m-am trezit pentru că am cu mine o sticlă cu cafea, avantajul faptului că nu mai am 16 ani. Buun, Predeal, oameni primitori cu chei în mână pentru cei ce doresc zile liniștite la o viluță cu 3 margarete și duș. Nu e cazul, fiind ziua mea îmi fac de cap și mă iubesc azi cu cei de sus, v-am spus doar că vreau ceva înalt, puternic și ceva mai mult. În gară, o hartă. În ea bate doar soarele așa că mă apropii și îmi șoptește complice: „Mălăești, cruce galbenă”. O surprind că-mi face cu ochiul și mă uit speriată în jur. Oare m-a văzut cineva? Sper că nu, azi sunt egoistă! Cu secretul bine ascuns, cadoul meu de la hartă, pornesc cu pas aproape vioi în căutarea comorii. Stați, lipsește ceva.. derulam caseta înapoi și adaug în vis câțiva prieteni buni care au văzut aceeași reclamă și au avut același vis în tren și, ca să vezi, e și ziua lor azi. Așa, e mult mai bine, știam eu că lipsește ceva! Cireșarii reuniți după ceva ani pornesc să caute indicii. Avem o călăuza bună, soarele luminează când și când câte un indicator, copac sau frunză, piatră, nor. Ne spune încotro e mai bine, că el vede tot de acolo de sus. Suntem veseli, totul e așa cum ar trebui și la prima cotitură avem în fața noastră primul indiciu.

Ca orice căutător de comori, gândul bate realitatea și ne imaginăm tot felul de lucruri. De data asta, și vă rog să mă credeți pe cuvânt, realitatea bate gândul cel mai bun. Din Predeal spre Pârâul Rece, 4 km de drum asfaltat, și apoi spre cabana Diham, drumul nu dezvăluie nimic din ce te-ar aștepta acolo. Comoara nu-și arată minunile decât celor care le merită. Un mic sfat : fiți veseli, dacă vă aude râsul muntele se pleacă, soarele se înalță și vă povățuiește, ursul vă păzește drumul.

Celor inițiați, secretul hărții nu le este necunoscut. Crucea galbenă le iese în cale și le duce pașii mai departe. E adevărat, drumul nu e simplu, dar e la fel de adevărat că tot ce iți trebuie e un pic de respect în fața măreției. Dacă vrei să visezi trebuie să fii pregătit să zbori, nu? și tocmai mi se pare că ajungem în vârf.

Reclama aceea nu a mințit deloc, încetul cu încetul sărbătoarea crește, te cuprinde și dansează cu tine. Brazii te învăluie, rochiile rozalii ale copacilor trecuți prin toamnă se învârtesc în jurul lor. Și îmi pare o horă mândră și hotărâtă, așa că sunt din nou acasă. Tortul vine mai sus, căci aici se măsoară timpul în altitudine și cand ajungi la destinație se cântă, se aprind lumânările și vine tortul, împodobit cu frișca cea mai aleasă a zăpezii de munte. Soarele este maestru de ceremonii și seara cea dulce trebuie să te găseasca sus de tot, unde numai cei cu adevărat îndrăgostiți mai pot ajunge.

Azi împlinesc o vârstă, în altitudine, și 1720 m sunt doar pentru mine. Drumul nu e greu, dacă știi să urci, cu pași mici, lent, cu ochii pretutindeni și cu inima în palmă. Sunt nou pe aici și totuși muntele m-a primit cu brațele deschise și mi-a zambit din prima clipă. Nu-i așa că vă plac oamenii care vă privesc în ochi și vă zâmbesc când îi cunoașteți?
Uite că am tot povestit și am tot privit și am tot iubit și fără să-mi dau seama am găsit secretul hărții : cabana Mălăești, un fel de refugiu pentru cei mici între cei mari . Suntem primiți cu veselie de alții ca noi care au găsit calea cea bună. Vinul fiert ajută mereu și deja soarele se poate odihni liniștit, toți cei lăsați în grija lui sunt bine sănătoși. Te simți mic, dar fericit. Oare de ce și-or dori oamenii să fie mari, să fie sus, când cel mai fericit ești când ești mic?

Ca orice lucru bun sau rău, și ziua mea are un sfârșit. Coborârea e un pic mai tristă până când realizez că tocmai am fost acceptată într-o familie nouă care mă va chema oricând la câte o sărbătoare unde se cântă și se dansează. Dorința mea s-a împlinit, am fost înconjurată de cei mari, mândrii și stăpânitori, dar m-au privit cu drag, m-au mângâiat și m-au lăsat să mă răsfăț. Zâmbesc ca un copil gâdilat de soare, ceea ce de fapt sunt și îmi place s-o recunosc.
În gară, multumesc frumos hărții pentru cadou și inspirație și mă uit în jurul meu la fețele celorlalți. Sunt copleșiți de o oboseală plăcută, molatecă și încearcă să doarmă și să viseze din nou, sunt sigură. Trenul merge, îmi zboară gânduri și imagini prin minte și prin suflet și-mi promit la fiecare 5 minute că voi asculta toate reclamele care-mi ies în cale.
Nu știu dacă v-am convins, poate că totusi analizați prea mult, poate că diminețile bucureștene când alergați spre servici cu gândul la ce-ați lăsat ieri neterminat vă aduc suficiente mulțumiri, poate că ceața vă încălzește sau muzica traficului vă liniștește, nu știu. Dar pentru aceia dintre dumneavostră care mai puteți visa, încercați să vizualizați sâmbăta de peste două săptămâni și lăsați-vă surprinși de hartă.

2006