De 10 ani fac parte dintr-o orchestra de jazz. Cânt la violoncel, pasiunea mea dintotdeauna. De la un timp însă simt că am dispărut într-o mulțime diformă, într-o gelatină muzicală, din care nu răzbat decât sunetele instrumentelor și vocea ei. Orchestra nu există pentru public. O văd doar pe ea, strălucitoare în rochiile ei complicate, cu vocea ei groasă ieșind nenatural dintr-un trup de sirenă. Se pierd în ochii ei negrii, se scufundă în cascada de păr pe care-l scutură des, hipnotizată de muzică. Restul nu mai contează. Suntem niște greieri urâți, ascunși în haine negre și largi, în timp ce ea defilează în rochiile ei argintii, roz, verde crud, atât de strâmte și de provocatoare, uneori cu spatele complet gol, alteori cu tăieturi lungi ce-i arată toată coapsa bronzată și fără pic de grăsime. Are unghiile tăiate frumos și date mereu cu lac roșu. N-am atins-o niciodată, dar sunt sigură că are pielea fină, moale, mai plăcută decât rochiile de mătase pe care le poartă.
Vera e solista orchestrei noastre de vreo 7 ani. A găsit-o Mario cântând într-un club de noapte și s-a îndrăgostit de ea pe loc. Nu știu dacă ea l-a iubit vreodată, dar a fost biletul ei de evadare din acel club jegos și întunecat. Poate totuși l-a iubit, n-ai cum să nu-l iubești pe Mario. Deși are nume italienesc, Mario e finlandez. Înalt, brunet și cu pielea albă, Mario te cucerește cu primul zâmbet. Am fost colegi la Conservator și dacă n-ar fi fost el am fi cântat și acum prin subsoluri, compunând numai pentru noi, cei mai mari dușmani ai publicului și ai scenelor. Mario ne-a convins că muzica noastră va fi mai bogată atunci când va avea un public real, uman, când vom reuși să transmitem idealurile noastre și altora. Parcă-l văđ așezat pe pervazul acela murdar, într-un demisol plin de igrasie, arătându-ne rahatul de șoarece și explicându-ne că muzica adevărată e vie, e a tuturor și nu avem dreptul să ne ascundem. Își ținea vioara pe genunchi și când a terminat de vorbit a cântat un fragment dintr-o piesă de-a noastră, a cântat cu furie, cu dragoste și cu o forță pe care nu i-o știam. Cânta pentru un public și era fericit. Apoi a apărut Vera și Mario n-a mai cântat decât pentru ea, pentru a o face pe ea să strălucească, să vibreze. Nimeni n-a mai auzit vioara magică a lui Mario, ci doar vocea Verei.
Mi-e ciudă uneori că în toți ani ăștia niciunul dintre noi nu a spus nimic. Am avut succes și am câștigat bani frumoși, dar ne-am îndepărtat și ne-am închis in noi chinuți de vinovăția gândurilor noastre. Știu că și ceilalți din orchestră gândesc la fel. Nu mai compunem pentru eternitate, compunem pentru Vera. Muzica noastră absolută, unică, complexă s-a transformat în romanțe de pahar, plângăcioase și cu versuri de telenovelă. Publicul o adoră, Mario la fel așa că nu spunem nimic, striviți sub greutatea deznădejdei și a neîmplinirii. Uneori mă sui în mașină și conduc dincolo de capătul drumului, pe câte un câmp sau în vreo pădure. Acolo scot violoncelul și improvizez, amestec, trăiesc, nasc ceva al meu, ceva numai al meu și numai pentru mine. Alteori, seara, după concert, închisă în camera de hotel cânt în șoaptă, să nu mă audă nimeni. Cânt așa cum aș cânta dacă ea nu ar fi cu noi. Probabil și azi după ce se va termina concertul acesta rușinos voi face același lucru.
Mario e topit în faldurile rochiei Verei. Nu-și poate ridica privirile, nu se uită la noi deloc deși mereu a fost un fel de dirijor ascuns. Cântă concentrat și fiecare sunet al viorii lui subliniază vocea ei. Vera e fascinată de public, își unduiește șoldurile numai pentru el. Orbită de reflectoare, așteaptă cu nesaț pauzele de aplauze în care luminile se aprind în sală și îi poate vedea aclamând-o, aruncându-i flori. Așa face de fiecare dată, adună toată gloria și refuză s-o împartă chiar și cu Mario care nu trăiește decât pentru ea. De multă vreme mă gândesc serios să-i părăsesc. Chiar acum îmi vine să mă ridic de pe scaun și să fug din sală, să mă ascund într-un subsol ieftin și s-o iau de la început. Fără să vreau, m-am oprit din cântat. Mi-am sprijinit violoncelul de genunchi și stau cuminte cu mâinile în poală. Am transpirat și urmăresc încordată partitura, forțându-mi degetele să n-o urmeze. Lângă mine se oprește o trompetă, apoi încă una. Amuțește și chitara, în cele din urmă și tobele tac. Vera cântă la fel, netulburată. Sunt convinsă că nu a observat. Mario cântă și el, cu ochii în rochia Verei. Melodia se termină și publicul aplaudă în delir. Știu ce vor scrie ziarele mâine: "Succes extraordinar al magnificei Vera Kolner. Acompaniată doar de o vioară, Vera sfâșie inimile publicului cu o uluitoare romanță despre despărțire."
Și acum? Încotro? Nu m-am gândit atât de departe și aplauzele se vor termina curând. Mă uit în jur, căutând ochii colegilor mei. Îi văd triști, doborâți, pregătindu-se să înceapă o nouă melodie.
- Mario! Mario, uită-te la mine!
Nu-mi răspunde și mi se rupe sufletul. Mulțimea încă aplaudă, mai am câteva clipe.
- Mario, pentru noi toți trebuie să..
- Nu!
Glasul lui are ceva metalic, ceva care mă sperie. Vera nu se va întoarce de la public nici dacă murim în spatele ei, așa că n-am nici o șansă cu ea.
- Mario, te rog! Știi bine că toți vrem asta.
- Am zis nu!
Îmi tremură mâinile. Apuc arcușul cu frică, îmi șterg transpirația de pe frunte. Mi s-au încleștat dinții, dar trebuie s-o fac. N-am mai fost atât de hotărâtă de mult. Vera întoarce pagina caietului de versuri, pregătindu-se pentru melodia următoare. Închid ochii, parcă e mai bine așa, pe întuneric. Reflectoarele trec dincolo de pleoape și dor. Mă încurc în fustă și o ridic furioasă de-asupra genunchiului. Știu că e acolo, dar nu deschid ochii să văd dacă e în regulă. Nu am aer destul, atmosfera e sufocantă și pe scenă este îngrozitor de cald din cauza luminilor. O sete cumplită îmi arde gâtul. S-a făcut liniște. Îmi aud violoncelul cântând singur. Străbate sala ca un fior sau poate doar eu îl simt pentru că tremur și sunt încordată. Încep rar, lent, așa cum încep întotdeauna când mă duc prin păduri să cânt. Acustica e diferită și mă strădui să dau drumul muzicii ușor, blând. Nu știu ce cânt. Nu e nici nou, nici vechi, sunt doar eu care-mi spun povestea folosind note și acorduri. Mi se pare rigid, brutal. Trebuie să mă relaxez. Trebuie. Violoncelul e singurul lucru real, credibil pe care îl am acum. Mă ajută cum poate ascunzând greșelile și emoțiile excesive. Mă dor ochii de cât de tare îi țin strânși, dar nu am curaj să-i deschid. Am găsit un ritm sau el m-a găsit pe mine. Mă agăț de el cam disperat. În spatele meu tobele preiau ritmul. Mă desprind atunci și zbor departe în acorduri grave, în strigăte de jale, în singurătate și neputință. Mi-e dor de subsolurile noastre, de clipele de creație pură, de prietenie și distracție. Mi-e dor de aer curat, de improvizație, de idealuri. Tobele mă susțin, mă încurajează, mă aprobă. E ceva lugubru în ce cântăm noi, dar lumea din sală încă nu protestează. În urechea dreaptă îmi țipă o trompetă. S-a descătușat sublim, cu forță și a izbucnit în înflorituri vesele și complicate. Tobele surâd și cresc în intensitate.
Inspir adânc și deschid ochii. Inspir adânc și deschid ochii. Îmi repet asta de ceva vreme. Reflectoarele mă orbesc. Întorc capul spre trompetă. Cu ochii încă închiși, cu degetele alergând fără pauză, trompetistul trăiește fiecare notă. E normal, doar e a lui, e povestea lui și tot chinul ultimilor ani izbucniți într-o pornire eliberatoare. Timid, pornește cealaltă trompetă. Chitara vine de undeva din spate, din ce în ce mai aproape, mai vie, mai fericită. E o frenezie totală, fiecare cântă în legea lui, cu forță și energie, parcă dorind să-și distrugă mâinile, sufletul, pasiunea.
Mario. Mario ne privește rece. Știe că totul s-a terminat, e trist și vioara îi atârnă din mână. Doamne Mario, cum poți face așa ceva? Știi bine că te iubim, că nu ți-am face rău niciunul. Dar sunt atâția ani de când nu mai trăim, de când nu mai respirăm. Haide, te rog, Mario! Unde te duci?! Mario s-a ridicat în picioare. Are capul plecat, fața palidă, nu ne privește în ochi. Pleacă târșindu-și picioarele, fără zgomot, trecând chiar pe lângă noi. Se oprește lângă chitară și cu spatele spre public cântă. Numai pentru noi, primul lui public. E o poveste de dragoste, o poveste de viață întâlnită într-un bar acum 7 ani. Îi suntem alături, comunicăm iar din priviri, ne zâmbim cu sufletul și ne mulțumim în ritmuri rapide, în sunete miraculoase, în demonstrații personale. Suntem din nou cu toții. Cine-ar fi crezut azi dimineață că ne vom regăsi așa, exact când eram pe punctul de a renunța.
Publicul ne aplaudă în picioare de minute bune. Vera stă dreaptă în față scenei, dar publicul ne aplaudă pe noi, cei din spate și ea știe asta. Nu s-a întors să ne privească și mă întreb dacă ne va mai privi vreodată în ochi. Mario o privește pe furiș, cu aceeași dragoste cu care îi adora poala rochiei. Are o strălucire în piele, în ochi, în degete.
În microbuzul care ne duce la hotel e liniște. Nu ne-am vorbit deloc de la terminarea concertului. Mario o ține de umeri pe Vera, undeva în spate. E noapte târziu, dar dincolo de oboseală nu mă pot opri să nu mă întreb ce se va întâmpla. Vom reuși să păstrăm ce am recâștigat în seara asta? Sau ne vom pierde iarăși în acel amalgam cleios, în acea rutină care ne-a adus succesul, în acea muzică fadă pe care n-o dorim niciunul? Nu știu, în clipa asta chiar nu știu. Dar Mario a avut dreptate. Muzica trăiește când cineva o ascultă.
Miruna
Fotografia Theodor Aman -"Violoncel", ulei pe pânză, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu