O nuntă despre speranță

Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată. Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic... Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea. (Scrisorea întâi a apostolului Paul către Corinteni, 13,1-2.13)

O tânără pereche și-a ales acest fragment pentru a fi citit în timpul slujbei de căsătorie. Preotul l-a citit, l-a explicat și slujba a continuat apoi ca pentru toate celelalte perechi. Mulți dintre cei din biserică probabil nici n-au observat, dar apostolul Pavel se referă în text la trei lucruri importante: credința, speranța și iubirea. E simplu să înțelegi ce caută iubirea într-o căsnicie și ce caută credința într-o biserică. Speranța însă mi-a atras atenția pentru că nu-i un lucru ușor, nu vine de la sine, nu o primești de la altcineva. Speranța este atât de personală încât într-o viață în doi ar putea părea meschină. Dar, de cele mai multe ori, speranța este medicamentul miraculos care ne scoate din necazuri, care ne întețește iubirea și ne întărește credința, este liantul universului, balanța dreptății și senzația zborului.

În fața altarului cei doi tineri își priveau viitorul cu credință, speranță și dragoste. În fiecare din cei prezenți se găsea o fărâmă din aceste trei ingrediente, în amestecul propriu, așa cum viața reușește mereu să ne surprindă cu noi și noi amestecuri. Poate că după slujbă au plecat cu proporțiile schimbate, cu planuri de viitor mai îndrăznețe, cu mai mult drag pentru cel de lângă ei sau cu sufletul încărcat de credință și recunoștiință.

Speranța a fost mereu aliatul meu, promisiunea unui viitor pe care nu-l cunosc. Mi s-a spus că după orice noapte răsare o zi, că orice sfârșit este urmat de un început și știu că lucrurile nu stau mereu așa. Uneori drumurile se termină. Dar speranța este mereu acolo, mereu vie. Uneori fără scop și motiv, mă las pe mâna ei, cu credință în Dumnezeu și cu toată dragostea împărțită între cei dragi. Speranța nu m-a dezamăgit niciodată.