Manole

Am cioburi de suflet. Am construit precum Manole și am zidit înăutru o Ana care se zbate să iasă, care-mi dărâmă zidurile inimii și-mi calcă-n picioare florile pe care i le aștern în cale. Am construit o casă pentru ea, cu ferestre, uși, grădină cu flori. Chiar ea mi-a dat semințele de ‘nu-mă-uita’. Uneori însă ea dărâmă tot, conștient, cu răzvrătire și încăpățânare. Uneori socotește că e prea frumos ce se întâmplă și n-ar trebui să fie așa, pentru că ar strica adevărul poveștilor reale, în care lucrurile frumoase nu-și au rostul. Mă trezesc în fața unei grămezi de cioburi. Uneori plâng – da, până și eu - , întotdeauna uit, iubesc din nou, regăsesc bucuria. Am sufletul lipit cu sfoară, cu aracet, cu coajă de copac, legat cu cârpe, legat cu vise. Iubirea mea e liberă, ușile mele n-au lacăte, ferestrele mele n-au gratii, casa mea - cu flori de nu-mă-uita în prag - zâmbește. Îmi ascund legăturile și cioburile, să nu-i tulbure privirile Anei, să nu-i întunece fruntea, să nu-i amărască inima. Îi cunosc zbuciumul, îi susțin zborul. Deschid ușa larg, să intre soarele!